Oameni surprinzători

Se întâmplă frecvent ca pericopa de la Matei, citită în Duminica a IV-a după Rusalii (Matei 8, 5-13), să ne facă să ne gândim aproape exclusiv doar la frumuseţea şi necesitatea rugăciunii pentru semeni. Fără îndoială, fapta sutaşului ne uimeşte şi ne îndeamnă la urmarea exemplului său şi, probabil, este învăţătura cea mai însemnată din acest fragment.

Dacă stăm însă să ne gândim şi la alte aspecte ale dialogului dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi centurionul roman, vom fi bucuroşi să aflăm că cele nouă versete mai sus-menţionate îmbogăţesc cunoştinţele noastre cu încă două pilde: relaţia dintre stăpân şi slugă şi posibilitatea unora din afara Bisericii de a se mântui.

Să le luăm pe rând. Sutaşul din Capernaum era un om respectat şi respectabil. Era ofiţer roman, era conducător peste o sută de soldaţi romani, era de temut în zonă, fiind reprezentantul puterii stăpânitoare. Evreii şi mai marii lor îl apreciau pentru că, deşi păgân, contribuise la ridicarea sinagogii din Capernaum. În Sfânta Evanghelie de la Luca se spune că au mijlocit pentru sutaş şi nişte bătrâni ai lui Israel din Capernaum şi au zis că „este vrednic să-i faci lui aceasta - servitorului său - pentru că iubeşte neamul şi sinagoga chiar el a clădit-o“ (Luca 7, 4-5). Deci, era un om cu referinţe bune din partea tuturor şi, în acelaşi timp, un om puternic. Şi acest om influent, reprezentant al unui popor duşmănit de evrei, vine la un evreu cu o rugăminte. Şi nici măcar cu atât, pentru că delicateţea lui se observă din faptul că el nici nu îşi precizează solicitarea, ci, discret, prezintă o situaţie tristă, aşteptând mila Mântuitorului: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit“ (v. 6). Nu s-a dus, ca alţi puternici ai zilei, cerând ferm, ci s-a făcut mic şi nici nu îndrăznea să ceară ceva. Iar Hristos a simţit sensibilitatea lui şi i-a spus că va merge acolo şi va vindeca pe sluga lui (v. 7). Iar sutaşul, şi mai smerit, a spus că nu este vrednic să primească sub acoperişul său pe Domnul lumii, ci s-ar bucura ca numai prin cuvânt să săvârşească minunea (v. 8-9).

Acum, încercând să lăsăm în plan secund conştientizarea credinţei extraordinare a sutaşului, să ne gândim ce s-a întâmplat. Un om s-a rugat pentru altcineva, şi nu pentru el. Nu era prima oară. În Vechiul Testament, prin credinţa unei văduve sărace, marele prooroc Ilie a înviat pe fiul acesteia (III Regi 17, 20-22) şi, tot aşa, proorocul Elisei a înviat pe fiul sunamitencei (IV Regi 4, 30-36). În Noul Testament avem alte exemple: vindecarea slăbănogului din Capernaum în urma efortului celor patru prieteni ai săi (Matei 9, 2-6) sau credinţa lui Iair, care a dus la învierea fiicei sale. Deci, exemple asemănătoare cu al centurionului roman se mai găsesc în Sfânta Scriptură. Unicitatea momentului vine din faptul că este singura oară când un stăpân se roagă pentru sluga lui. Într-o lume în care sclavul era la dispoziţia stăpânului, un roman, şi nu unul oarecare, face rugăciuni la un evreu pentru sluga sa. Va fi fost, fără doar şi poate, şocant pentru cei care erau de faţă, cum surprinzător este şi pentru noi, acum, după două mii de ani. Azi nu mai există sclavie, sau cel puţin în lumea civilizată. Dar raportul dintre şefi şi angajaţi, dintre patron şi salariaţi este, de cele mai multe ori, departe de a fi următor pildei sutaşului. Astăzi se constată din ce în ce mai des că valoarea angajatului este dată de randamentul lui la locul de muncă, sănătatea, problemele lui familiale sau sufletul său fiind neinteresante pentru şeful său. Iar atunci când unul are o problemă gravă este înlocuit şi aruncat deoparte. Cât de departe este această atitudine de exemplul păgânului din Evanghelia acestei duminici! Cât de rare sunt cazurile când patronii sau proprietarii unor firme se roagă pentru sănătatea şi mântuirea angajaţilor săi! Mult mai des întâlnim exemplul invers. Dar superiorul să se aplece asupra nevoilor celui mic, foarte rar.

Celălalt aspect pe care îl tratăm este legat de surpriza pe care ţi-o poate oferi întâlnirea cu un om care nu este din Biserică. Hristos a fost uimit de credinţa romanului, atât de mult încât a exclamat: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă“ (v. 10). De multe ori avem o prejudecată legată de oamenii pe care nu prea îi vedem la slujbe. Îi considerăm necredincioşi, pierduţi şi aşa mai departe. De multe ori, printre ei găsim mărturii de viaţă autentică. Printre ei găsim filantropi, rugători sau mari donatori ai Bisericii. A-i subaprecia sau a-i desconsidera este o eroare gravă ce se naşte din mândrie şi necunoaşterea celor din jurul nostru. Credem că le suntem superiori şi bănuim că ei sunt singurii responsabili pentru că nu îi vedem, umăr la umăr, alături de noi, în lăcaşurile de cult. Dar, poate că nu le suntem superiori cu nimic, dimpotrivă. Sau poate că ei merg la biserică fără să-i vedem noi şi fac fapte care merită admiraţia noastră. Şi chiar de n-ar fi aşa, cine ne dă dreptul să îi judecăm? Noi trebuie să conştientizăm că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (v. 11-12). Deci, ei sunt chemaţi la cină. Noi ne considerăm deja acolo. Să ne ajute Dumnezeu să ajungem, într-adevăr, la cina cea bogată din cer, fără să ne îndoim că acolo vom întâlni anonimi pe care îi desconsiderăm acum. Sau, şi mai simplu, să nu mai desconsiderăm pe nimeni, ci să ne rugăm pentru toţi.