Oamenii de lângă noi

Adesea nu mai recunoaştem chipul lui Dumnezeu în omul de lângă noi. Şi atunci când dispare, în special brusc, simţi că Dumnezeu vrea să îţi releve ceva, subliniază lucruri pe care nu le-ai văzut sau nu le-ai dat importanţă. Cuvinte şi gesturi ale celui plecat îţi revin stăruitor în minte şi chipul lui te însoţeşte într-o memorie vie, neselectivă, ci plină de o evidenţă pe care Dumnezeu ţi-o pune în faţă.

Zilele trecute, lumea matematică a fost şocată de plecarea fugerătoare la Domnul a unui matematician - cercetător şi dascăl - de marcă. Este vorba despre profesor universitar doctor Constantin Tudor, directorul Departamentului de Matematică din Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea din Bucureşti. Mesajele din lumea academică, din România şi din străinătate, către familie au fost postate pe site-ul facultăţii, şi din ele afli că era un soţ şi un tată model, un coleg şi un prieten excepţional, că a făcut tuturor numai bine, că era cald şi întotdeauna vesel, că avea o figură luminoasă şi blândă, că excela în comunicarea cu oamenii şi crea multă armonie în jur.

"Nu un om cu un nume mare", l-a caracterizat părintele Mihai Hau, la slujba de înmormântare, "ci unul dintre oamenii foarte rari". "Avea o bunătate nativă", a spus o colegă. "Un stâlp pe care se sprijinea facultatea noastră", a conchis decanul facultăţii, dl Victor Ţigoiu.

Cuvintele părintelui Mihai Hău sunt deosebit de frumoase: "ca toţi oamenii de ştiinţă, domnul profesor Tudor avea o relaţie aparte cu Dumnezeu, şi, firesc, o formă aparte de comunicare. Unii Oameni în trecerea lor pe acest pământ poartă Împărăţia lui Dumnezeu în inima lor tăcuţi, discreţi, se adapă din Lumină, devenind la rândul lor, purtători şi izvorâtori ai luminii! Bunătatea devine o stare de spirit, iar înţelepciunea, modul lor de viaţă! Oamenii aceştia cunosc faptul că cea mai înaltă calitate a Divinităţii în relaţia Sa cu fiinţa umană este discreţia... astfel spus, Dumnezeu este permanent prezent în viaţa fiecăruia dintre noi, dar nu face niciodată zgomot... Domnul profesor Tudor Constantin a înţeles lucrul acesta. O adevărată relaţie cu Dumnezeu înseamnă: discreţie, decenţă, demnitate şi dragoste de oameni!"

Pascal spunea că "la un om mare, totul este mare. La un om mediocru, totul este mediocru". Cred că aceste cuvinte se potrivesc foarte bine profesorului Constantin Tudor. La dumnealui totul era mare: pasiunea pentru matematică, apoi corectitudinea, capacitatea de muncă, inteligenţa, iar în relaţiile cu oamenii excela având o căldură şi o înţelegere deosebită a celorlalţi. Un părinte care a plecat de curând la Domnul (părintele Arsenie Papacioc) avea o vorbă înţeleaptă: că nu dai ceea ce ai, ci dai ceea ce eşti. Astfel, profesorul Constantin Tudor dăruia mereu din fiinţa sa zâmbind şi fiind atât de deschis spre comunicare. Mă gândesc că acesta o fi motivul pentru care era atât de dăruit de Dumnezeu, cu talent, cu putere de muncă, cu o familie frumoasă şi cu prieteni deosebiţi. Cum se explică prolifica sa activitate de cercetare, dacă nu printr-o viaţă ordonată şi frumoasă, prin a face totul cu bucurie? Ca director de departament şi ca şef de catedră crea în jur doar armonie. Un om plăcut lui Dumnezeu, cred, şi de aceea sunt convinsă că Dumnezeu nu ne va lăsa fără mângâiere şi fără răspunsuri la întrebările şi la problemele care au rămas în urmă. Un model de modestie şi de viaţă trăită din plin, împlinită prin faptul că nu a îngropat talantul primit, ci dimpotrivă. Numai gânduri bune pentru cel care aşteaptă din parte-ne ceva pozitiv. Şi-mi aduc aminte cum povestea părintele Galeriu că la înmormântarea părintelui Stăniloae vorbea cu acesta ca şi când ar fi fost în viaţă, cu convingerea că este auzit. Aceasta este, cu siguranţă, ceea ce e bine să facem şi noi.

Când astfel de oameni au funcţii de conducere şi devin modele, ori, mai mult, au un rol important în viaţa altora, binele lor se propagă ca mod de a fi. De aceea cred că ar trebui să privim mai des la omul de lângă noi şi să primim ceea ce ne oferă prin exemplul său, atât cât se deschide.