Oamenii fără însuşiri

Într-una din serile trecute, pe o stradă centrală, am văzut un grup de tineri aflat în jurul unui câine rănit, probabil lovit de o maşină. Câinele agoniza pe asfalt, în timp ce şase-şapte adolescenţi îl înconjurau tăcuţi. Prezenţa lor acolo avea ceva stângaci şi ostentativ în acelaşi timp. Parcă se adunaseră la o ţigară, iar câinele se nimerise şi el pe acolo. Deşi se străduiau să pară apropiaţi de suferinţa animalului, răceala lor era evidentă. Pentru ei, câinele muribund oferea un spectacol inedit, care îi provoca, care îi scotea din monotonia dansului în cluburi sau fumatului de ierburi exotice. Aveau ocazia să vadă sânge adevărat, chiar dacă de sorginte canină. Păreau a-şi căuta, şi totuşi, nu găsi, compasiunea. În forţarea sentimentelor, erau exageraţi. Atitudinea lor protectoare nu avea nici un strop de naturaleţe. Mi-am dat seama atunci că acel grup de tineri era un bun exemplu despre însingurarea oamenilor şi nevoia lor de iubire. Ceva din instinctul lor le spunea că trebuie să aibă emoţii, trebuie să trăiască un dram de iubire faţă de bietul animal. Dar, mai departe, nu ştiau cum să se comporte. Comunicarea virtuală pe net, cluburile halucinante, fumatul dezinvolt, „chefurile“ în care nimeni nu se cunoaşte cu nimeni le atrofiaseră trăirile pur umane. Mai departe, adulţii, prin încrâncenarea zilnică, suspiciunea faţă de cel de alături, spaima de a nu rămâne fără loc de muncă, sunt şi mai lipsiţi de elementarul simţ al dragostei de aproape, de căldura acestuia. Oamenii nu mai au prieteni, ci amici. Tinerii nu mai trăiesc poveşti de dragoste, ci „relaţii“. Nu mai jucăm table cu vecinii, ci îi spionăm să vedem cine intră şi cine iese din casa lor. Când vedem pe stradă o veche cunoştinţă, o evităm, gândindu-ne că ne-ar putea plictisi cu evocarea amintirilor. Nu mai avem timp de nimeni, dar avem timp de talk-show-uri TV. Tehnica ne-a izolat în case. „Băcănia din colţ“ a devenit o legendă. Putem comanda pe internet orice, de la plastilină la computere. În supermarketuri trecem pe la casele de marcat ca oile prin strungă. Din când în când, auzim în difuzoare: „89 este chemat la raionul de electrocasnice“. Cine o fi 89? Cui îi pasă? Familia e mulţumită ca el are un salariu, chiar dacă la serviciu i se spune 89. Poate că îl întâlnim în autobuz şi habar n-avem că el e 89 de la supermarket. Sau că alt călător e 76 de la supermarketul concurent. Iar când 89 sau 76 vor dispărea, şefii lor vor ridica din umeri, căutând alte numere, ceva mai norocoase. Multinaţionala trebuie să meargă mai departe. Oamenii trebuie şi ei să progreseze, să înveţe a deveni numere şi ID-uri. Să facă eforturi de a deveni „monştri sacri“, factori de producţie, electori, eşantioane reprezentative, „cap de locuitor“, „subiecţi“, „focus grup“. Orice, dar nu oameni.