Oamenii pe care îi îmblânzim

„Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi.“ Nichita Stănescu

Cărţile pentru copii nu sunt niciodată destinate exclusiv acestora, de cele mai multe ori, ele sunt un pretext pentru a ridica probleme pe cât de semnificative, pe atât de sensibile pentru adulţi. Una din bijuteriile literaturii universale presupusă a fi pentru copii este „Micul Prinţ“ de Antoine de Saint Exupéry. Reducând la esenţe, subiectul cărţii gravitează în jurul a două teme, în final convergente, ce trădează tocmai căutarea specifică omului: setea după ceva care transcende barierele spaţiului şi timpului, după ceva înălţător, propriu sufletului, şi prietenia.

Cea mai frumoasă poveste spusă de Micul Prinţ este aceea a întâlnirii sale cu vulpea, poveste ce surprinde tocmai singurătatea care a ajuns să ne caracterizeze: „Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzeşte-mă!“ (ed. Rao, 2006, p. 82). Micul Prinţ întreabă, nedumerit, voind parcă să se îndrepteze pe sine, ce anume înseamnă să o îmblânzească. Vulpea îi răspunde că este nevoie de multă răbdare, că apropierea se va întâmpla natural şi treptat, că doar astfel se vor cuceri unul pe altul. Dacă la început nu sunt pentru celălalt decât un băieţel sau o vulpe ca oricare alta, fără să aibă nevoie unul de celălalt, cu timpul, îşi vor deveni fără seamăn pe lume.

Acesta este exerciţiul pe care l-am pierdut noi astăzi - ne dorim ca prieteniile noastre să se petreacă pe loc. Ideea de instant messaging, care stă la baza sms-urilor, a messenger-ului şi a chat-room-urilor a reuşit practic să ne modifice percepţia asupra distanţelor - nu doar a celor spaţiale, întrucât pe acestea le-a anulat, dar şi a distanţelor dintre oameni. Pe de o parte, există o mulţime de siteuri de socializare şi comunităţi online, unde toate relaţiile, indiferent de natura lor, primesc numele de „prietenie“. Pe de altă parte, suntem reticenţi la a căuta să ne împrietenim cu persoanele pe care efectiv le întâlnim în viaţa de zi cu zi, pe care le avem în faţă „în carne şi oase“, cărora ne adresăm după numele lor, nu după nickname-uri cu semnificaţie necunoscută. Iar atunci când permitem, totuşi, acest lucru, uităm că oamenii au nevoie de timp pentru a se familiariza unul cu celălalt, pentru a cere şi a oferi, pentru a greşi, a ierta şi a merge înainte. Cerem prietenilor-instant să ne asculte mărturisirile, să ne ofere sfaturi, dar nici o secundă nu-i avem în vedere pe ei ca persoane, cu identitate proprie. Noul tip de prietenie ne demonstrează că ceea ce căutăm, de fapt, este monologul, nu dialogul, ceea ce le cerem acestor persoane alături de care ne trăim singurătatea este să fie telespectatori ai vieţii noastre, fără să le acceptăm nici un rol în ea.

„Prietenia înseamnă un suflet în două corpuri“, scrie Aristotel - nu doar să accepţi că cineva are o anumită semnificaţie pentru tine. Ea presupune să te împărtăşeşti de celălalt, să fiţi co-identitari, colocatari ai aceluiaşi sentiment, nicidecum identici. Prietenii sunt acele piscuri pe care le-ai cucerit, acele vulpi pe care le-ai îmblânzit tăind în tine, deseori, în carne vie şi care, din acel moment al reuşitei, te definesc. Sunt acei oameni alături de care te aşterni la drum şi lângă care poţi tăcea, ştiind că eşti înţeles. Sunt aceia care au lucrat în tine şi pe care îi porţi cu tine pe mai departe, indiferent de distanţa fizică reală care se aşază între voi, fiindu-vă unui altuia fără de seamăn. Prietenia se lămureşte ca argintul în foc, ea presupune jertfire şi conştiinţa faptului că eşti răspunzător pentru cel pe care l-ai îmblânzit. Neavând ajuns la măsura de a fi prieteni ai lui Hristos, ca sfinţii, putem încerca să fim prieteni în Hristos.

Micul Prinţ nu există. Nici măcar în propria-i poveste. In lectura noastră de „oameni mari“, Micul Prinţ este o metaforă pentru scânteia care ne apare în inimă şi în lumina căreia înţelegem că trebuie să căutăm acel Ceva mai presus de om, pentru care suntem dispuşi să străbatem galaxii, dar care nu poate fi descoperit decât în om. Concluzia noastră este aceea pe care i-o spune vulpea băieţelului la despărţire: „E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“