Ochii lui Vatamaniuc

Am cunoscut de curând o cruceală de om, adică genul acela de fiinţe în faţa cărora, înmărmurit de spectacolul ce ţi se desfăşoară sub ochi, începi să te cruceşti la propriu. Dar nu fiindcă ţi-ar displăcea gesturile sau cuvintele lor, ci fiindcă e ceva care te înfioară în ţinuta lor. Într-o populaţie alcătuită în majoritate din figuri jigărite, torsuri obeze şi umeri căzuţi, ivirea unor asemenea fiinţe răscumpără treapta de stâlcire gelatinoasă în care românii se complac în a-şi arăta trupul. În plus, în prezenţa lor, simţi că ţinuta unui om ţine de substanţă, nu de aparenţă. Şi mai pricepi că fără o stofă interioară care, răzbătând în afară, dă ştaif şi muchii atitudinii zilnice, fără un asemenea ferment lăuntric, omul e osândit să alunece în fleşcăială fizică şi în ramolisment sufletesc.

Cruceala de om de care vorbesc locuieşte în orăşelul Frasin (lângă Gura Humorului, judeţul Suceava), are 86 de ani şi este o sălbăticiune travestită în făptură de om. Privirea lui, pătrunzătoare, concentrată şi zburând mereu îm lături, graţie unei atenţii distributive pe care a deprins-o în anii de codru, aminteşte de căutătura felinelor în condiţii de pândă. Sălbăticiunea cu pricina se numeşte Gavril Vatamaniuc şi este un nume de legendă în analele partizanatului românesc. Când am aflat că trăieşte, faptul în sine mi s-a părut neverosimil. Cum de Securitatea nu avusese grijă să elimine un luptător atât de temut şi, în acelaşi timp, un nume incomod în zona Suceviţei, Marginei şi Voievodesei? Apoi, cunoscându-l, am aflat: după 1964, anul graţierii deţinuţilor politici, Vatamaniuc a ieşit teafăr din patru atentate pe care Securitatea i le-a pus la cale, fără a mai pune la socoteală cei nouă ani de închisoare (1959-1968) şi apoi cele trei decenii de hărţuire de până la 1989. Astăzi, Vatamaniuc este printre puţinii supravieţuitori ai unei generaţii de luptători despre care cu greu ne putem face o imagine potrivită, dar nu fiindcă nu am avea informaţii despre ei, ci fiindcă nu le mai semănăm interior. Suntem prea degradaţi pentru a le mai putea intui vâna spirituală. Vatamaniuc a fost şase ani partizan (1949-1955) în Munţii Bucovinei şi, alături de Vasile Motrescu, a fost cel mai căutat luptător din acea zonă.

Astăzi, cine merge la Frasin este întâmpinat de un bătrân stilat, politicos şi sobru, a cărui înfăţişare nu i-ar trăda nimic din uimitorul trecut dacă, din ochii de felină în alertă, nu i-ar ţâşni privirea tăioasă. Privirii acesteia i se adaugă ţinuta încordată, hieratică şi noduroasă, care mi-a amintit izbitor de un alt paladin al demnităţii româneşti: Mircea Nicolau, nume proscris, despre care nu poţi vorbi decât în şoaptă, dar despre care într-o zi se va spune adevărul.

La 86 de ani, Vatamaniuc are două mari iubiri: Dumnezeu, pe care îl slăveşte prin post şi rugăciune, şi plaiurile bucovinene. Întâlnindu-l, mi-am dat seama că unui astfel de om i s-ar cuveni cea mai înaltă distincţie a statului român şi deopotrivă despăgubiri băneşti pentru suferinţa pe care a îndurat-o sub regimul comunist. Dar cum eroismul e o monedă calpă care nu mai impresionează pe nimeni, Vatamaniuc îşi petrece bătrâneţea la Frasin, liniştit, demn şi totodată ignorat. Un popor are atâta demnitate câtă memorie a eroilor şi martirilor lui ştie să cultive. Şi atunci să nu ne mirăm că am ajuns în asemenea hal dacă unui om ca Vatamaniuc nu i se consacră toate onorurile oficiale. Nu fiindcă lui i-ar păsa de ele, căci intuieşte că meritul lui nu poate fi măsurat cu unităţile lumii acesteia, ci fiindcă prin oameni ca el ne păstrăm conştiinţa unei rădăcini demne. Altfel calci pe stradă când ştii că dintre ai tăi s-au ivit un Vatamaniuc sau un Motrescu. Şi atunci cum să uit că am cunoscut o asemenea cruceală de om?