Ocultism în lumea de azi

Provenind din latinescul occultus („tainic“, „ascuns“), ocultismul este o denumire generală care are în vedere fenomene, practici şi sisteme asimilate deseori ca sinonime pentru ceea ce înseamnă „ezoteric“, „paranormal“, „mistic“ sau „extrasenzorial“. Din perspectiva limbajului noţional, se disting două variante de ocultism: unul „ezoteric“ şi altul „empiric“. În ocultismul „ezoteric“, un rol foarte important îl joacă „cunoaşterea secretă“ despre lume şi existenţă în general, aşa cum apare ea, de pildă, în teosofie, antroposofie, rozicrucianism etc. La această cunoaştere au acces doar puţinii lideri iniţiaţi deja, la care ulterior se vor adăuga cei ce vor parcurge treptele iniţierii.

La rândul său, ocultismul „empiric“, aşa cum apare el în viziunea lui Carl du Prels (1839-1899), este ştiinţa încă necunoscută a naturii. El va fi confirmat prin ştiinţele naturii din viitor. Această formă de ocultism, bazată pe cunoaşterea experimentală, a evoluat începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Se regăsesc aici elemente ce ţin de magnetismul animal (mesmerism) şi, ulterior, de spiritismul „experimental“. Practic, ocultismul „empiric“ a pregătit terenul încă din anii ´30 ai secolului trecut pentru ocultismul „ştiinţific“, pentru apariţia parapsihologiei, care a început să capete un statut academic. H. Driesch (1867-1941) vedea misiunea acestei „ştiinţe a fenomenelor oculte“ într-un fel de „dezvrăjire“ a ocultului, întrucât, în opinia sa, parapsihologia n-ar avea nimic în comun cu ceea ce este iraţional sau mistic. Pentru el, parapsihologia ar fi o ştiinţă ca oricare altă ştiinţă, precum chimia sau geologia.

Practicile ocultiste

Discuţiile din lumea de azi pe tema ocultismului sunt dominate puternic de accente polemice privind concepţia despre lume. Într-o viziune mai amalgamată, ocultismul modern este perceput ca o sinteză a unor comportamente superstiţioase, curente pseudo-ştiinţifice, astrologie, baghetă magică care rezolvă totul, acupunctură şi fenomene paranormale, cum ar fi percepţia extrasenzorială, în sensul telepatiei sau clarviziunii etc. Dată fiind aria atât de complexă a temei în discuţie, mulţi analişti recomandă cercetări interdisciplinare privind apariţia, răspândirea şi funcţionarea unor asemenea sisteme ocultiste, utilizându-se criterii de cercetare din domeniul istoric şi socio-cultural.

Omul modern percepe ocultismul, în primul rând, sub forma unor practici prin care forţe „ascunse“ dobândite din experienţa cotidiană şi din cercetarea ştiinţifică sunt mobilizate în scopul extinderii ştiinţei şi activităţii omului. Modelele de imaginaţie şi gândire care stau la baza acestor practici au devenit, în concepţiile ezoterice despre lume, imagini-standard, generale, privind structurile şi energiile ascunse ale cosmosului. Chiar dacă formele ezoterice sunt atât de diverse, totuşi ele converg într-un punct fundamental: există o energie spiritual-materială, care penetrează, leagă şi uneşte totul. Cu ajutorul ei, omul are acces la anumite stări de fapt, exprimate simbolic, dar decisive; prin intermediul acestei energii, omul are însă totodată posibilitatea de a influenţa realitatea folosindu-se de acte simbolice: e vorba de principiul fundamental al oricărei magii. Această idee fundamentală pentru ocultism provoacă o anume fascinaţie, întrucât ea converge cu anumite năzuinţe depozitate în inconştientul psihicului uman: conform aprecierilor unor psihologi, omul parcurge, în copilărie, o evoluţie, în cadrul căreia conferă gândurilor sale efecte nemijlocite; această etapă nu poate fi uşor depăşită şi, uneori, poate conduce la manifestări virulente, mai devreme sau mai târziu.

Ocultiştii de azi sunt mai puţin interesaţi de tainele universului, cât mai degrabă de practicile ezoterice concrete şi o explicaţie ad-hoc a acţiunii acestora.

Practicile ocutiste pe care le vom aminti sunt agreate mai degrabă de ocultişti naivi, decât de ezoterişti. De pildă, radiestezia îşi propune să localizeze cu ajutorul unui pendul sau al unei nuiele radiaţiile care afectează sănătatea cuiva sau circuitele apei din pământ. Chiar dacă nu întotdeauna, totuşi, de cele mai multe ori, radiestezia îşi găseşte fundamentele într-o viziune ocultistă despre lume.

Chiromanţii cred că soarta omului este citibilă în funcţie de „arhitectura“ liniilor de pe palmă; ghicitorii în cărţi se orientează în funcţie de diferitele tradiţii privind aşezarea şi interpretarea cărţilor de joc. O practică similară o găsim în China antică, mai precis în „Cartea schimbărilor“ (I Ging), un fel de manual de ghicitorie. Cuprinsul acestuia e obscur şi constă în interpretările date unui număr de 64 de figuri formate din diverse combinaţii. La rândul lor, astrologii pornesc de la premisa că structura personalităţii şi viitorul omului sunt predeterminate de aştrii din univers, în baza unei pretinse relaţii de simpatie sau antipatie la nivelul cosmosului.

Spiritiştii sunt interesaţi nu doar de informaţii privind viaţa actuală, cât mai ales de cea de dincolo de mormânt; în acest sens, ei intră în contact, cu ajutorul unui medium, cu sufletele celor decedaţi, pe care le consultă în anumite privinţe. Magia pretinde, pe de altă parte, că poate vindeca boli, că poate influenţa vremea, că poate stimula apetitul sexual sau, la fel de bine, că îl poate anihila, că poate afecta sănătatea, că poate provoca accidente sau chiar ucide. Atât de des invocata deosebire dintre magia albă şi neagră se explică prin atitudinea morală a vrăjitorului: altruism sau egoism; prin scopul urmărit: vindecare sau distrugere; sau prin spiritele care sunt invocate să intervină: bune sau rele. Cei ce practică magia neagră, pentru faptul că îşi propun întronarea răului în locul binelui, a lui Satan în locul lui Dumnezeu, sunt asimilaţi sataniştilor.

Ocultismul, o soluţie?

Din păcate, şi în spaţiul creştin se întâlnesc multe tendinţe sau chiar practici magico-oculte, chiar dacă nu sunt generale, având mai mult un caracter local. Cele mai multe dintre ele sunt legate de nuntă şi înmormântare: pana mirelui şi cununa miresii din Ţara Oaşului au o simbolistică magică, tot la fel, lovirea mirilor şi nuntaşilor cu boabe de cereale sugerează rodnicia viitoarei gospodării, chiotele nuntaşilor - alungarea demonilor etc. Pe de altă parte, o încărcătură magico-ocultă au: „datul găinii“ sau cocoşului peste sicriul mortului la groapă (în Moldova), în credinţa că diavolii care ţin calea sufletului la „vămile văzduhului“ se vor speria şi vor lăsa cale liberă sufletului spre lumea de dincolo, ca şi străpungerea inimii din pieptul celui decedat cu un cui (în Oltenia) în vederea „destrigoizării“ mortului.

De asemenea, între multe altele, practica „deschiderii Evangheliei“ de către anumiţi preoţi pentru a previziona viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat al cuiva nu face decât să ne amintească de oracolele şi tehnicile oraculare din lumea antică: Dodona din Epir, Delphi sau Siuah-ul Egiptului, frecventate, de obicei, în momente de mare criză în viaţa personală sau la nivel de stat, când însuşi regele sau împăratul apela la zei prin intermediul preoţilor sau preoteselor de acolo. Un alt exemplu ar fi credinţa unor creştini că apa sfinţită cu prilejul Bobotezei are cu atât mai multe puteri tămăduitoare cu cât este luată mai repede după ce a fost sfinţită de preoţi. Obţinută după „lupte crâncene“ în primele rânduri, va fi folosită ulterior de unii credincioşi, nu de puţine ori, pentru stropirea grajdurilor, coteţelor porcilor, găinilor etc. Sunt doar câteva exemple, dar nu singurele, pe această temă putându-se scrie cu uşurinţă una sau mai multe teze de doctorat.

Întâlnirea cu ocultismul în lumea de azi, ca şi falsa percepţie a unora că acesta ar putea reprezenta o „ofertă“ acceptabilă într-o lume super-industrializată, nu mai surprinde pe nimeni. Nu puţini sunt aceia care, după şocul revoltelor tinerilor din anii ´60-´70, declanşate în urma realizării faptului că dinamica socială, şi nu numai, pe care le-o impune societatea modernă este prea împovărătoare şi sufocantă pentru conştiinţele lor aproape anonime, găsesc „soluţia“ rezolvării tuturor problemelor în ocultism şi ezoterism. Pentru ei, practicile oculte se vor, deseori, o cale de ieşire din rutină şi plictiseală, dar şi trăirea unor experienţe vii, puternice; eliberarea din starea de stres, dar şi o pretinsă evoluţie a propriei personalităţi, chiar dacă oculte. Alteori, se poate obţine, chipurile, un răspuns la diferite probleme existenţiale, cum ar fi, de pildă, pierderea de către Biserică a influenţei sale asupra societăţii şi crearea unui vid care trebuie acoperit.

Din perspectiva credinţei creştine, sunt puţine şanse pentru a putea fi identificate realităţi care să se constituie în punţi de legătură între ştiinţă, religie şi practicile oculte. O demonstrează în special parapsihologia. Asemenea realităţi, chiar dacă ar fi fiinţe spirituale, ţin totuşi de domeniul creatului şi nu li se pot conferi atribute absolute. De asemenea, nu pot deveni obiect direct al credinţei, întrucât, din perspectivă creştină, credinţa se îndreaptă doar spre Dumnezeu şi acţiunea Sa creatoare, ci nu spre creaţia în sine, se îndreaptă spre Creator, nu spre creatural.