Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Oferta Bisericii pentru omul contemporan
În contextul cultural ameţitor al lumii de azi, în care informaţia goneşte cu o viteză nebună prin fibrele cablurilor optice, unind continente în fracţiuni de secundă, nu mai există toleranţă pentru nimic care necesită timp şi perseverenţă. Răbdarea este o virtute uitată care nu-şi mai are locul decât în muzeul obiectelor inutile. Totul trebuie să se mişte rapid, orice dorinţă trebuie să se îndeplinească instantaneu pentru că nu este nici o clipă de pierdut, viaţa trebuie trăită la intensitatea ei maximă. Omul nu mai doreşte altceva decât o instantanee răsplătire a celui mai mic efort depus, fie la serviciu, acasa sau chiar şi în biserică: slujbe scurte şi mântuire la minut, dacă se poate. Toţi vor să fie premianţi, dar, dacă se poate, să nu mai aştepte până la serbarea de sfârşit de an, să obţină coroniţa chiar acum.
Sigur că omul contemporan nu este primul care a visat la această nemeritată premiere. Adam şi Eva au deschis calea, lăsându-se înşelaţi de viziunea ademenitoare a unei rapide deveniri personale în afara lui Dumnezeu. În pericopa evanghelică care se citeşte în Duminica a patra a Postului Mare, îi vedem chiar şi pe Sfinţii Apostoli cum încearcă să alunge un demon înainte de vreme şi fără suficientă pregătire. "Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post" (Marcu 9, 28-29). La ce fel de demon se referă Hristos? Ce demon nu poate fi scos decât cu post şi rugăciune? În Evanghelia sinoptică a lui Matei ni se dau câteva informaţii suplimentare. "Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă" (Matei 17, 14-15). Diavolul utilizează un truc vechi folosit de toţi magicienii de circ, distragerea atenţiei de la gesturile importante printr-un joc de scenă şi oglinzi, care te face să crezi în veridicitatea trucului. El leagă influenţa sa malefică de fazele lunii ca să pară că luna este de vină, şi nu el. Diavolul este un magician perfect din acest punct de vedere, el este veşnicul înşelător, camuflat perfect, încât nimeni nu poate da vina pe el, oferind mereu un alt ţap ispăşitor. Minciuna pe care o spune foarte des în ultima vreme este cea pe care le-a turnat-o şi ucenicilor astăzi: şi voi puteţi să împliniţi ce face Învăţătorul vostru, chiar şi fără pregătire! De ce trebuie să mai muncească astăzi cineva dacă poate juca la loto? De ce să mergi la şcoală dacă îţi poţi cumpăra o diplomă? De ce să citeşti o carte întreagă, nu ajunge un rezumat sau o ecranizare de la Hollywood? Toată societatea noastră de azi se bazează pe astfel de scurtături păguboase. Acest lucru se întâlneşte şi în plan duhovnicesc. Câţi nu ajung să citească Filocalia sau învăţăturile Sfântului Grigorie Palama despre lumina necreată şi, plecând prea repede pe lungul urcuş ascetic, se poticnesc de greaua lucrare a curăţirii de patimi, ca, frustraţi, să abandoneze credinţa, cerând socoteală lui Dumnezeu că a făcut prea grea calea spre mântuire? Celor care cred că îndumnezeirea omului este un lift rapid în care singurul efort depus de om este apăsarea butonului Rai, Sfântul Ioan Scărarul, pomenit azi, le opune scara sa, care trebuie urcată încet şi cu mult efort, treaptă cu treaptă. "Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui." Pe pereţii multora din mănăstirile noastre vedem icoana acestui urcuş pe scara virtuţilor. Inspiraţi de Dumnezeu, iconarii au zugrăvit o scară pornind din lume spre cer, pe care urcă pas cu pas cei care îşi doresc mântuirea. De-o parte şi de alta a scării sunt cetele cele fără de trup, atât diavolii cei întunecaţi care încearcă să-i doboare de pe scară, dar şi îngerii luminoşi care îi ajută să se redreseze şi să îşi reia urcuşul. Acest război dintre lumină şi întuneric se petrece în sufletul oricărui om. Este un război nevăzut care nu poate fi câştigat printr-o singură victorie decisivă şi eliberatoare, ci printr-un şir de victorii mici de fiecare zi, un război de gherilă, care nu se sfârşeşte până la moarte. Omul duhovnicesc este un atlet de cursă lungă care nu atacă întreaga distanţă dintr-odată, căci este cunoscută soarta nefastă a primului alergător al maratonului. Cel care vrea să treacă linia de final trebuie să înveţe să alerge şi să-şi dezvolte anduranţa pe lungimi progresiv crescătoare. Împlinirea lucrurilor duhovniceşti, începând cu cele mărunte şi progresând către cele mari, repetată cu perseverenţă, face singură posibilă creşterea durabilă a omului în Hristos. Scurtăturile şi avânturile heirupiste nu-şi găsesc locul, ci doar efortul susţinut şi responsabil. Aceasta este calea Ortodoxiei, o ofertă altfel pentru grăbitul om contemporan, un urcuş anevoios care nu promite panorame atrăgătoare şi distracţii pe cale, dar promite că la capătul scării se află Hristos Însuşi înmânând tuturor celor care au purces la drum cu credinţă şi statornicie cununile de învingători. Cununi nu pentru slavă deşartă şi pieritoare, ci cununi de vrednici părtaşi în nepieritoarea Împărăţie a lui Dumnezeu.