Oglinda lui Narcis (1)

- Jurnalul lui Hasdeu stabileşte încă din acest moment de început al speciei câteva teme caracteristice -

Puţini ştiu că în vasta, complexa, impresionanta operă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu se cuprind şi nişte „fragmente autobiografice“ care constituie, în fond, şi Jurnalul intim al lui B.P. Hasdeu (1852-1856), publicat pentru prima dată de E. Dvoicenco. De fapt, formula speciei era descoperită, atunci, ca şi mai târziu, de fiecare autor, „pe cont propriu“, Rosetti, Cipariu, Hasdeu, Maiorescu, Negruzzi, Ispirescu, Artemie Anderco neavând un model pe care să-l fi urmat.

Textul intim răspunde necesităţii interioare de a se confesa, se pliază pe datele generale ale paradigmei literare a epocii, care plasa în prim-plan eul pe oglinda căruia se reflectau zonele de profunzime ale fiinţei, ca şi textura relaţiilor umane şi sociale în care evoluează aceasta. Când Hasdeu aşază drept motto al jurnalului său o frază din Causeries du lundi de Sainte-Beuve („Un journal quâon fait de sa vie est encore une sorte de miroir“), el descoperă orientarea şi semnificarea în ordine existenţială a textului intim. Registrul epic este însă unul „hibrid“, unind procedeele specifice jurnalului cu cele ale autobiografiei şi memoriilor. Cu toate acestea, jurnalul lui Hasdeu stabileşte încă din acest moment de început al speciei câteva teme caracteristice şi, mai cu seamă, complexul afectiv care declanşează notaţiile. Astfel, resortul textului este criza sentimentală, prima dezamăgire: „În ziua de 21 Mai (1854) am plecat din Chişinău la Noul Mirgorod, însoţit de tata, mama vitregă, bunica şi de fratele meu Nicolae, cari vroiau neapărat să mă conducă la Duboşari, adică până la graniţa Basarabiei. Călătoream în tăcere: o tristeţe nespusă ne apăsa pe fiecare dintre noi! Mă despărţeam de ai mei, de cei scumpi inimii mele, mai ales îmi sfişia inima despărţirea de tatăl meu iubit, singura fiinţă care mă mai lega de viaţă, de când - încă copil fără experienţă - am avut de suferit o groaznică dezamăgire...“. Anul cu care începe jurnalul lui Hasdeu este 1854, însă momentul de criză, care l-a declanşat se plasează în 1852, mai exact, „pe la sfârşitul anului 1852“, când tânărul de şaisprezece ani se îndrăgosteşte de Alina Merjeewski „o fată de vreo 17 ani, nu bogată, dar înzestrată cu o inteligenţă deosebită şi de o frumuseţe rară“. Învinuit de „trădare“, tânărul îndrăgostit este silit să-şi „schimbe soarta“, să pedepsească, să uite, în sfârşit, să-şi înăbuşe pasiunea prin intrarea în serviciul militar. Gestul este în spiritul „teatralilăţii“ specific romantice, asemănător celor ale personajelor lui Puşkin pe care cei doi îndrăgostiţi îl citiseră cu pasiune, „proiectându-şi“ iubirea în paginile romanului Evgheni Oneghin, subliniate cu creionul atunci când pasajele erau „corespunzătoare sentimentelor“. Oricât de „făcută“ ar fi acestă scenă prin „contaminare“ livrescă, ea îşi păstrează intactă funcţia declanşatoare a confesiunii: „Să nu vă mire faptul că, zugrăvind prima, şi în acelaşi timp ultima mea iubire, întrebuinţez expresii cari, într-o măsură oarecare, nu s-ar potrivi pentru evocarea evenimentului ce a avut o influenţă hotărâtoare asupra întregii mele soarte: eu scriu aceasta după mai mult de două luni de serviciu într-un regiment de husari, izbutind să înec impresiile triste de altădată în binefăcătoare picături de şampanie, deşi adeseori şi acum, rămânând singur, mă năpădesc amintirile şi, mi-e ruşine s-o spun, câteodată plâng“.

Jurnalul lui Hasdeu începe, aşadar, nu prin a consemna, ci prin a evoca evenimentele. Alt mod de a îndepărta criza, folosit frecvent de autorii jurnalelor de mai târziu.

Totdeauna, jurnalele fixează evoluţia personajului-narator, rostul lor fiind acela de a facilita înţelegerea de sine. În cazul textului lui Hasdeu, a cărui substanţă se compune aproape exclusiv din istorisirea succeselor galante şi a „plăcerilor vieţii“ din timpul celor trei ani cât a slujit ca junker în regimentul contelui Radetzki, această cale a existenţei tânărului se dezvăluie într-un spaţiu livresc, despre care vom continua să vorbim într-un articol viitor.