Oglinda mea e aproapele meu

Din cea mai fragedă pruncie ne place să ne privim în oglindă... Ținându-ne în brațe, mama ne arată imaginea noastră în oglindă, evident cu concluzia că suntem foarte frumoși! Apoi, ajungem singuri în fața oglinzii. Ne privim și dialogăm vizual cu noi înșine. De cele mai multe ori, concluzia e aceeași: o excelentă părere de sine! Așa se face că cel mai comod interlocutor este oglinda! De ce? Pentru simplul motiv că nu are păreri. E de acord cu tot ce credem despre noi înșine. E cel mai bun prieten, am spune...

Mai sunt, însă, și alte categorii de „oglinzi”: chiar prietenii noștri. Între aceștia îi preferăm, desigur, pe cei care ne confirmă așa cum ne vedem noi înșine în oglindă. Ba, chiar plusează în aprecierile admirative. Dar aceștia pot fi deosebiți unii de alții și împărțiți în două categorii: sinceri și lingușitori. Cei care cred cu sinceritate că suntem așa cum știu că ne considerăm noi înșine pot fi învinuiți doar de un fel de „orbire”, din prea multă dragoste. Grav nu este ce cred și ce spun ei despre noi, la superlativ, ci este grav că nu le stăvilim „elanul”, chemându-i la realitate, la o privire obiectivă, adică să ne vadă așa cum suntem - cu lumini și umbre inevitabile, firești!

Ne putem bucura cu îndreptă­țire atunci când acești adevărați prieteni ne confirmă calitățile, dar ne atenționează, cu aceeași dra­goste, asupra defectelor, mai mari sau mai mici, inerente oricărei structuri a personalității umane. Această „tragere de mânecă” ne ajută să corectăm, pe cât posibil, acele trăsături de caracter, acele porniri ale firii, care ne deformează imaginea lăuntrică, făcându-ne s-o vedem și pe aceasta, nu doar pe cea exterioară, reflectată cu indiferența de obiect neînsuflețit a oglinzii.

Cealaltă categorie de „prieteni” nici n-ar trebui să ne intereseze! Sunt păgubitori pentru parcursul nostru moral și mai ales duhovnicesc. Din păcate, însă, tocmai aceștia ne convin. Îi cultivăm! Pentru că ne confirmă așa cum vrem noi să părem că suntem. Și cum, de fapt, chiar credem că suntem. Abia aici este sâmburele amar al erorii: să nu ne vedem în cel mai adânc colț al sufletului nostru, al conștiinței noastre, așa cum suntem cu adevărat. Cu asemenea „oglinzi”, vom fi victimele unei false imagini despre noi înșine. Iar cel mai grav amenințat este tocmai parcursul nostru duhovnicesc.

Motivul oglinzii a pătruns și în basmul popular, tot cu sens negativ, slujind celei mai nefaste patimi, căreia - întrupată într-o persoană - Însuși Dumnezeu îi stă împotrivă: mândria. „Spune, oglinjoară, spune, cine-i mai frumoasă-n lume: eu, împărăteasa, ori Cenușăreasa?” Când oglinda fermecată, vorbitoare, „riscă”, spunând adevărul care nu convine celei ce-o ispitește, vine îndată răzbunarea: este spartă!

Tot astfel, adesea, când cineva dintre apropiații noștri face im­prudența să fie sincer, cea care „se sparge” este prietenia. Acest nobil sentiment și totodată foarte fragil...

Până acum, Doamne, mai toate oglinzile m-au mințit! Mai ales cele vii: prietenii... De aceea nu prea știu ce să cred despre mine. Cum sunt eu? Cum sunt eu în relația cu semenii mei? Dar mai ales cum sunt eu în relația cu Tine, Doamne?! De la minusurile - zise mai mărunte - ajung, iată, la cel mai mare „minus”: raportul cu propria mea identitate spirituală. Chiar dacă am un certificat acolo, la Tine, potrivit căruia sunt creștin, cu ce dovedesc eu că acel act, certificat de „naș­tere din apă și din duh”, n-a fost pierdut, nu s-a așter­nut peste el mâlul indiferenței, al actelor ­formale, al lipsei de trăire autentică? Iar pentru un astfel de act nu emite nimeni un „duplicat”. De­oarece, „câți în Hristos ne-am bo­tezat, în Hristos ne-am și-mbră­cat”. Un veșmânt pe care n-ar trebui să-l schimbăm niciodată. Cu condiția să-l păstrăm curat. Există, însă, primejdia să-l fi întinat, să-l fi sfâșiat, astfel încât să nu mai poată fi purtat sau poate chiar l-am lepădat pe drum? Pe „cale”... Vai, unde e oglinda care să ne spună că suntem „goi”? Goi de Tine, Doamne? Pe cine să fac, Doamne, răspunzător că am ajuns astfel? Sufletul? Da, el e vinovat sigur! Dar, poate, mai vinovată e inima?! Pentru că ea este locul întâlnirii cu Tine, în rugăciune. Da, Doamne, inima mea este pustie. Și împietrită. Cum s-o încălzesc, s-o fac să se topească și să curgă, prin lacrimi, pe obraz, adunându-se, ca un izvor, sub icoana Ta!?

Și totuși, Doamne, într-o zi, mi-ai scos în cale - chiar Tu! - o oglindă. Deosebită de celelalte oglinzi. O oglindă vie, în care nu m-am văzut eu cum sunt, ci cum ar trebui să fiu. Și mai ales, cum trebuie să fie inima mea. Are 26 de ani. După un accident și apoi consecință a unui act medical iresponsabil, a trebuit să i se amputeze un picior. Ce-i drept, doar trupește, e infirm. Sufletește, însă, e întreg și chiar foarte sănătos. Străbate un spațiu material restrâns, dar un timp duhovnicesc nelimitat! Spațiul este căruciorul cu rotile și un mic careu în fața intrării blocului. Timpul? Timpul lui curge, e drept, tot cele 24 de ore ale zilei, în care, însă, dimineața, îi petrece cu privirea pe vecinii care pleacă la serviciu, urându-le o zi bună, iar după-amiază cumpără, de la florăreasa din colț, câteva flori - din modica lui pensie de infirm - și oferă câte o floare fetelor și femeilor de pe scara lui, care se întorc de la slujbă. Întrebat de cineva de ce face aceasta, a răspuns simplu, cu o privire inocentă, fără nici o nuanță melodramatică: „Așa simt eu... Știți, eu am o inimă... sufletească!”

A greșit exprimarea? În locul lui ați fi spus: „Sunt un sufletist?” Nu, n-a greșit. A spus un lucru de o profunzime teologică - involuntară, desigur - care atinge sublimul. De fapt, cuvintele lui cred că au fost atinse de Duhul Sfânt. „Inimă sufletească” este o sintagmă care definește însuși chipul lui Dumnezeu din om. Sufletul exprimă partea dumnezeiască din alcătuirea persoanei umane - etimologic analizând: „suflarea de viață” a Creatorului, de la plămădirea omului - iar inima se aseamănă miezului incandescent al Pământului, locul unde ar trebui să se concentreze credința și rugăciunea fierbinte. Locul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

„Luminează-mi, Doamne, întunericul din mine” - cum se ruga Sfântul Grigorie Palama - ca să mă pot reflecta și eu astfel, în oglinda vie și nemincinoasă a aproapelui meu...