Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Oglinda şi Moartea
Nu numai la noi, ci, aflu, şi oareunde în Balcani, la moartea unui om oglinzile din casa lui se acoperă, pe timpul priveghiului până după înmormântare. Preotul ortodox ştie, în înţelepciunea sa, să nu se pună-n dungă faţă de practici neîncetăţenite explicit pe filieră creştină dar benigne pentru individ şi pentru comunitate, aşa încât cutuma se înregistrează nu doar la ţară, ci şi la oraş, de unde se vede că imperativul acoperirii oglinzii e resimţit cam pretutindeni, aproape indiferent de condiţia socială. M-am gândit, tolerat fiind în ceremonialul morţii şi de Biserica noastră prin excelenţă incluzivă şi transformatoare, ce să semnifice acest obicei? Căror temeri şi intuiţii atavice să se plieze, ce spaime să liniştească în uitare?
Mai întâi, pentru cine se acoperă oglinzile? Pentru cel dispărut? Pentru cei rămaşi să-l plângă? Fireşte că, în paradigma morţii cu morţii, viii cu viii, e un nonsens să te preocupe asemenea întrebări. Dacă însă suntem mai atenţi la clopotele înmormântării, ne dăm seama că tânguirea lor, aceeaşi azi, cu secole în urmă şi poate şi peste veacuri, ne acoperă pe toţi. Pentru tine bat clopotele, când le auzi. Şi atunci... pentru cine se acoperă oglinda, când se acoperă? Într-adevăr, tot pentru tine. Ce e oglinda decât imagine a efemerului? Are ea, în aparenta-i imobilitate, altă substanţă decât cea a mişcării continue pe care o reflectă? Şi, în acelaşi timp, e cu putinţă de imaginat o materie mai puţin sensibilă la formă decât cea în stare a prelua şi a restitui instantaneu toate formele străine posibile? Prin urmare, ce să însemne interdicţia oglindirii în casa celui plecat dintre cei vii? Ce ai putea vedea în oglinda lui, decât pe tine, pe acela şi incinta lui cu obiectele ei? Deci de unde pericolul? Probabil că încărcătura afectivă aparte, dar şi ideaţia specifică proximităţii morţii sunt ceea ce face ca percepţia în oglindă să fie ameninţată, vai, nu de anume deformări, mergând de la iluzie la halucinaţie, ci de imposibilitatea oricărei iluzii: dacă ai privi în oglindă în atare context, te-ai vedea poate aşa cum nu te vei fi văzut niciodată, mult mai intim legat de corpul descompus părăsit de suflul vital, având o culoare a pielii foarte aproape de patina cenuşie a sfârşitului pe care obiectele deja încep să o suporte cuminţi, şi poate mai ales având o privire cu totul alta, una care un timp nu mai poate fi ignorantă şi iresponsabilă, nici inocentă... "Verra la morte e avra i tuoi occhi", sună un vers: "Va veni moartea şi va avea ochii tăi". Un posibil substrat al tabuului în discuţie.
.jpg)
