Oamenii zilelor noastre s-au obişnuit să-şi umple fiecare clipă cu muzică, sunet şi zgomot. Fac tot posibilul să nu rămână nicăieri şi niciunde vreo clipă de tăcere. Mergi cu autocarul de la un capăt la altul al ţării şi muzica te însoţeşte non-stop. Vrei să citeşti o carte şi versurile cântecelor de la difuzor ţi se amestecă printre frazele autorului citit.
Este adevărat că muzica nu e dată la refuz, dar chiar şi acel fond auzit în surdină te deranjează, până la urmă. De microbuzele pe distanţe mai scurte ce să mai zici... Vrei, nu vrei, eşti conectat la cişmeaua cu manele. Rogi, frumos, şoferul să dea mai încet sau să oprească gălăgia şi-ţi răspunde că "aşa vrea clienţii". Păi şi eu tot client sunt. De fapt, aşa crede el că le face plăcere semenilor. Semenii? Oameni care merg sau se întorc de la lucru, tineri, dar şi vârstnici, care nu ard de nerăbdarea de a le bubui timpanele de muzică şi de a fredona, involuntar, după aceea, mult timp un vers cu mesaj tâmp.
Nici în vreo cafenea din Bucureşti nu poţi vorbi cu cineva 10 minute în linişte. Peste tot este o mare jenă că nu ţi se asigură confortul auditiv. Sunt şi oameni care atunci când te invită la ei acasă îţi pun muzică sau cel mai adesea pornesc televizorul. Ţi se spune parcă: "Să privim spre alţii, nu spre noi şi între noi".
În metrou, în autobuze, pe stradă şi în parc, pe role, pe bicicletă sau pietoni, oamenii sunt cu căştile pe urechi. În sala de aşteptare, dacă nu se aude nimic, oamenii îşi pun muzică pe mobil.
Şi mie îmi place muzica şi am întâlnit între melomani oameni deosebiţi.
Dar nu sunt deloc încântată de această olimpiadă naţională de umplut vremea cu muzică, această teamă de a rămâne singuri cu noi, de a ne auzi propriile gânduri, de a lăsa conştiinţa să ne mai spună ceva.
.jpg)
