Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Om al rugăciunii, preocupat pentru mântuirea altora

Om al rugăciunii, preocupat pentru mântuirea altora

Un articol de: Cornel Cadar - 07 Aug, 2009

S-au împlinit, în ziua de 4 august, 150 de ani de la naşterea pentru cer a sfântului Ioan Maria Vianney (1786-1859). În cele mai multe imagini este prezentat în rugăciune sau cu crucea în mână. Rugăciunea şi dorinţa de a-i şti pe oameni lângă Cristos: acestea sunt trăsăturile de bază ale vieţii sale.

Declarat patron al tuturor preoţilor, este propus ca model în acest An al Sfintei Preoţii. „Lăsaţi-vă cuceriţi pe deplin de Cristos! Aceasta a fost ţinta întregii slujiri a Sfântului Paroh de Ars…, acesta să fie şi obiectivul principal al fiecăruia dintre noi“, îndemna Benedict al XVI-lea, vorbind recent despre Anul Sfintei Preoţii.

Se naşte la Dardilly, aproape de Lyon (Franţa), în anul 1786, într-o familie de agricultori. Era ajunul Revoluţiei franceze. Copilăria şi tinereţea le petrece lucrând pământul, păzind oile şi vitele. Din cauza urmăririi preoţilor din partea revoluţionarilor, prima împărtăşanie o primeşte clandestin, într-un hambar.

La vârsta de 17 ani îşi exprimă dorinţa de a deveni preot. Împotriva aceste decizii pare că se opun toate: sărăcia familiei, tatăl care, câţiva ani, nu este de acord, Revoluţia care descreştinase Franţa, apoi Napoleon care îl cheamă la arme, iar el dezertează pentru a nu-l sluji pe omul care îl făcuse prizonier pe Pius al VII-lea (îl salvează fratele său Francisc, care se înrolează în locul său).

Are 20 de ani când abatele Balley, paroh din Ecully, de care aparţine cătunul natal, îl ia alături de el, pentru a-l introduce în tainele teologiei. În anul 1810 intră în seminarul mic de la Verričres, apoi trece la seminarul mare din Lyon. Simţea o imensă dificultate în a citi şi a învăţa o pagină de filosofie sau de teologie. Este eliminat din institut, dar, la recomandările şi insistenţele parohului de Ecully, este reprimit.

În anul 1815 este sfinţit preot la Grenoble. Pentru început, nu i se dă dreptul de a spovedi. După o „ucenicie“ de trei ani pe lângă parohul Balley, este trimis la Ars, un sat mic din ţinutul Dombes, mai întâi ca vicar capelan şi apoi ca paroh.

În Franţa cu biserici despuiate, Ioan Maria Vianney este trimis într-un sat unde, după spusele episcopului, oamenii se gândeau foarte puţin la Dumnezeu. Ars număra atunci 230 de persoane care locuiau în case acoperite cu paie; singurele locuri de întâlnire şi distracţie erau patru cârciumi cu terase de dans.

Încă de la venirea sa la Ars, Vianney face din biserică locuinţa sa: petrece multe ore în rugăciune, pentru convertirea enoriaşilor. Cu predicile sale şi, în deosebi, cu rugăciunea şi cu modul de viaţă, puţin câte puţin, trezeşte credinţa în acei oameni. După zece ani, Ars este complet transformat: cârciumile sunt goale, biserica plină.

Repară şi împodobeşte biserica, înfiinţează şi organizează în Ars o mică şcoală şi un orfelinat (care ajunge să aibă şi 60 de copii). Se îngrijeşte de cei săraci.

Parohul lor, cu reverenda cârpită şi marea pălărie neagră ponosită, pe cap, pentru a se feri de ploaie sau de soare, este un preot generos şi sever, înspăimântat de pericolul de pierdere a sufletelor enoriaşilor săi. Nu ezită să stea de vorbă cu fiecare, să-i îndemne, să-i sfătuiască.

Din diferite locuri, oamenii încep să vină la el pentru a căuta iertarea lui Dumnezeu şi pacea inimii. În orele de catehism şi în predicile sale, vorbeşte în special despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Timp de 42 de ani se trezeşte dimineaţa, îşi face rugăciunile, celebrează Sfânta Liturghie, spovedeşte, predă învăţătura creştină şi, când este cazul, spovedeşte iarăşi, până noaptea târziu. Toate până în vara anului 1859, când nu mai poate merge în biserica plină de lume, pentru că este pe moarte. Într-o zi, îi spune medicului că nu mai are rost să vină la el. În ziua de 4 august 1859, la vârsta de 73 de ani, îşi încheie viaţa pămân-tească dăruită lui Dumnezeu.

Îndată după moarte, biserica şi casa parohială unde a slujit devin loc de pelerinaj. În anul 1925, papa Pius al XI-lea îl ridică la cinstea sfintelor altare şi îl proclamă în anul 1929 „patron al parohilor“.

La una dintre lecţiile sale de catehism, Sfântul Ioan Maria Vianney spunea: „Comoara creştinului nu e pe pământ, ci în cer. Gândul nostru trebuie să se îndrepte, aşadar, acolo unde este comoara noastră. Aceasta este frumoasa misiune şi datorie a omului pe pământ: să se roage şi să iubească. A te ruga şi a iubi, iată - aceasta este fericirea omului pe pământ… Rugăciunea face să gustăm cu anticipare cerul, face ca ceva din paradis să coboare la noi. Nu ne lasă niciodată fără mângâiere. E miere care picură în suflet şi face ca totul să fie dulce“.