Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Om cu ceilalţi, oameni pentru noi
Începutul pericopei evanghelice care se citeşte în cea de-a patra duminică după Paşti (Ioan V, 1-15) este unul foarte cunoscut pentru creştinii practicanţi care îşi sfinţesc casele cu frecvenţa recomandată de Biserică, fiind textul care aşază sub epitrahilul preotului pe toţi acei casnici.
De data aceasta, Duminica Slăbănogului ne prilejuieşte ascultarea unui fragment mai lung, în care ni se relatează şi o minune săvârşită de Hristos-Domnul, aceea a unui om paralizat de 38 de ani. Cele patru versete de care aminteam la început trec în plan secund, ele fiind doar descrierea cadrului de desfăşurare şi de exprimare a puterii lui Dumnezeu. Vitezda, baia publică ale cărei urme se văd şi astăzi, era locul unde infinitul dumnezeiesc se întâlnea cu neputinţa omenească şi rezulta, când şi când, imprevizibil, minunea tămăduirii cuiva. Acel cineva era cel care se atingea primul de apa învolburată, "căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut" (v. 4). Acum intră "în scenă" rutinatul călător de treizeci şi opt de ani pe drumul suferinţei şi disperării. Un călător ştiut de Domnul şi pe care Acesta îl întreabă, într-un mod care ne stârneşte zâmbetul ironic al întâmpinării unei întrebări puerile, "Voieşti să te faci sănătos?" (v. 6). Cum să nu vrea? Ce întrebare este aceasta? Cine nu vrea? Un chestionar retoric pe care îl enunţăm fără să ştim că poate Hristos îl întreba dacă voia, într-adevăr, să se facă sănătos, din toate punctele de vedere. O interogaţie ce îşi va afla sensul abia în finalul textului. Interesant este că nici paraliticul nu răspunde cu "da" sau "nu", ci zice "Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea" (v. 7). Este implicat şi răspunsul afirmativ, desigur, dar se mai evidenţiază ceva. Nefericitul nu mai concepea altă metodă de vindecare decât atingerea de apa binecuvântată de îngerul lui Dumnezeu. El spune, practic, "vreau să mă vindec, dar, iată!, posibilitatea mea de însănătoşire dispare când altul se coboară în apă înaintea mea". Reacţia lui este de înţeles dacă suntem conştienţi de faptul că timp de treizeci şi opt de ani îşi legase speranţele de Vitezda. Îşi lăsase acolo nu doar membrele neputincioase, ci şi speranţele anchilozate. Mai mult, ce putea să aştepte un fiu al Legii Vechi, dacă nu o înzdrăvenire printr-un act văzut, concret, în condiţiile în care harul dumnezeiesc nu lucra încă în chip tainic în oameni? Dar miracolul se înfăptuieşte. Prin cuvânt. "Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (v. 8). După aproape patru decenii de durere, de frustrări şi de tristeţe, "omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla" (v. 9). Cum este să îţi împlineşti visul după treizeci şi opt de ani de aşteptare? Câtă răbdare trebuie să ai? Să fie doar imposibilitatea de face altceva, de a nu avea altă variantă decât să speri? Nu, pentru că omul nostru nu stătea acolo pasiv la spectacolul disperării, dar şi al egoismului. Pentru că fiecare încerca să îi depăşească pe ceilalţi, să fie el primul care se coboară în apa tulburată de înger. Nu am fi miraţi să aflăm că paralizatul era ros nu doar de singurătatea ce îl domina de atâta timp şi care îl făcea incapabil să ajungă în scăldătoare, ci şi de invidie, ranchiună şi alte gânduri vătămătoare de suflet şi de oameni ce forţează inima celui părăsit de semeni. Şi, totuşi, a stat acolo, jinduind să fie el, într-o zi, cel care va primi vindecarea. Nu a gândit niciodată "scenariul" la care a luat parte, pentru că limitările minţii noastre sunt în dezacord total cu delicateţea şi bucuria proniei divine. O delicateţe ce se manifestă şi în povaţa caldă, dar fermă de la sfârşit: "După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău" (v. 14). Este cuvântul care lămureşte întrebarea ce eram ispitiţi să o luăm drept puerilă, "voieşti să te faci sănătos?" Adică, dacă voieşti să te faci sănătos şi să rămâi sănătos, ai grijă să nu repeţi erorile de până acum, uită gândurile păcătoase care ţi-au adus handicapul fizic, dar şi ocazia de a spune "nu am om". Fără să fie lege, lipsa unui om lângă noi este o notă de plată pentru acţiunile noastre, ale celor care nu ştim să fim oameni cu cei din jur, nu ştim să ne dăruim, nu aparţinem altora într-un mod jertfelnic.