Omenie

Totdeauna mi-am imaginat realităţile acestei vieţi ca fiind o cascadă de urcuşuri către cer. Viaţa omului este împărţită între lichidităţi şi solidităţi. Starea de păcătoşenie, de slăbiciune este o stare fluidă, starea de virtute este una solidă. Îngerul care din când în gând, adică la vreme de rugăciune, se cobora şi tulbura apa este Duh care cutremură păcătoşenia până în cele mai ascunse unghere ale conştiinţei. Şi cel ce cobora întâi după tulburarea apei, după acea cutremurare, se făcea sănătos de orice boală era ţinut. Din păcat nu poţi ieşi decât printr-o întrecere cu tine însuţi, întrecere în care nu mai ai Om, dar ai Dumnezeu.

Nu putem neglija faptul că a transforma o stare în lichidităţi se spune şi a lichida, în sensul de a omorî. A-ţi ucide starea de păcătoşenie. Prin ce? Prin apă.

Din apă a apărut prima viaţă, care a separat natura de materia neînsufleţită. Tot aşa, prin apa Botezului apare viaţa cea nouă, viaţa de comuniune, care este radical diferită de supravieţuirea individuală.

Vreau să cred că solidaritatea de lângă Poarta oilor se făcuse din lacrimile de bucurie ale îngerilor şi din lacrimile de căinţă ale oamenilor.

În ceea ce priveşte lacrima, iată o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar Cerurile s-au închis şi el a rămas pe afară; şi s-a rugat să-l primească şi nu l-a primit în cer; acesta i-a pus o condiţie: "Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ". Îngerii erau căzuţi înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încă avea o bucurie, că totuşi mai are o şansă. Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: "Stai! Lui Dumnezeu nu-I trebuie lucruri materiale!". În preajma unui lac a văzut doi copii care intrau să se scalde şi în joaca lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze; s-au înecat amândoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu el la cer. Şi Cerul nu s-a deschis! Se vede cât de încercat era îngerul acum?! Mergând el prin lume, a zărit într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă de aceea şi a urcat cu ea la Cer. Dumnezeu l-a primit imediat! Cu adevărat, cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima.

Totul în această lume pare a avea un preţ: şi Adevărul, şi Nimicul cel atât de viu. Nu doar "bunurile", ci şi "relele" au un preţ. De repetate ori facem afirmaţii pe care, dacă ni se cere, greu le putem exprima. Primul exemplu: adevărul este scump. Episcopul Vasilie al Amasiei (mort prin decapitare la 26 aprilie 322), îndrumat fiind de către ultimul împărat roman persecutor, Liciniu, să-l lepede pe Hristos, prin închinare la idoli, răspunde în mod dumnezeiesc: Niciodată nu vei putea să-mi dai atâta cât voieşti să-mi iei, silindu-te să mă desparţi de Dumnezeul cel viu. Scump adevăr, atât de scump încât orice negociere este de prisos. Adevărul este singurul bun care nu poate fi schimbat cu ceva, chiar dacă are un preţ. Într-o logică înşiruire de sensuri, am putea spune că preţul dragostei este facerea (naşterea), preţul naşterii este viaţa, preţul vieţii este adevărul, preţul adevărului este mântuirea. Aici se pune punct. Aici nu mai poate fi nimic. Adică poate fi totul.

Al doilea exemplu: Oamenii simpli, prinşi uneori de întrebarea, fără ocolişuri, la ce se gândesc în acel moment, răspund: La nimic. Îmbrăcat în atâta simplitate, adevărul există. Gândul nu are nevoie de cuvinte pentru a se exprima. Sunt vorbe care suportă greu reflexivul: a mânca, a gândi (eu mă mănânc, eu mă gândesc; tu te mănânci, tu te gândeşti).

Marile adevăruri sunt rostite în taină, adică în gând.

Biserica lui Hristos deţine acest tezaur al rostirii şi rostuirii în taină... Pilat aruncă, în piaţa publică, întrebarea: ce este acela Adevărul; Hristos (Calea, Adevărul şi Viaţa) tace.

Puţini sunt astăzi cei care se îngrămădesc să se împărtăşească cu Hristos, deşi Biserica Lui, de două mii de ani, îi cheamă permanent şi tainic anunţând ieftinirea Adevărului.

Într-o lume (casa) în care suntem, rând pe rând, sănătoşi ori slăbănogi, Mântuitorul ne cheamă, după Înviere, să ne depăşim limitele pentru ca fiecare dintre noi să aibă OM, adică... Omenie!