Omul antic şi omul recent

În conştiinţa omului modern, Antichitatea este percepută diferit, în funcţie de gradul de cultură al fiecăruia. Dacă pentru cei mai puţin instruiţi Antichitatea este asociată cu primitivismul, sau cel puţin cu valori retrograde, pentru cei care au beneficiat de şansa de a studia Antichitatea, nu neapărat cu creionul în mână, ci printr-un acces simplu la cultura generală, ea se destăinuie ca un tezaur al omenirii, plin de strălucire şi, cel mai adesea, râvnit din răsputeri.

De multe ori însă, cei care au apucat să deschidă măcar una din porţile de acces ale spaţiului antic riscă să idealizeze această etapă a omenirii, astfel încât Antichitatea devine un fel de paradis, un ideal morusian, iar acest fapt se datorează, în opinia mea, unei false percepţii a unei frumuseţi considerate pierdute. Nu este mai puţin adevărat că valorile Antichităţii şi modul de viaţă al anticilor strălucesc în istorie ca nişte culmi însorite, pe lângă care văgăunile istoriei recente, văgăuni adânci, întunecoase şi pline de mărăcini şi de jivine, par - şi adesea, vai!, chiar sunt - căderi-fulger ca din înaltul cerului.

Şi totuşi, dacă ar fi să facem un inventar al valorilor şi virtuţilor omului antic pe de o parte, iar pe de altă parte un inventar al valorilor şi virtuţilor omului recent, va fi lesne să observăm nu neapărat o suprapunere totală a celor două inventare, ci o similitudine de conţinut, dublată şi de semnul congruenţei între diferite forme corespondente. Cu alte cuvinte, atât Antichitatea, cât şi umanitatea recentă afirmă şi dau mărturie despre perenitatea valorilor umane fundamentale.

Înainte de a exemplifica, aş vrea să atrag atenţia asupra a două aspecte esenţiale: Ceea ce cunoaştem astăzi despre Antichitate se datorează întâi de toate consemnărilor de tot felul, în documente scrise sau nescrise. Aceste consemnări, pe lângă faptul că sunt incomplete, selective, ambigue din punctul de vedere al interpretării şi, nu de puţine ori, în exprimări la care omul zilelor noastre are un acces limitat, tind să ofere o imagine idealizată a întâmplărilor pozitive, într-o hiperbolizare specifică basmului, care prin aceasta nu încetează să fie mai puţin adevărată. Importantă este însă cheia înţelegerii pe care omul recent o are sau nu. Din păcate, adesea, cei de astăzi avem tendinţa să judecăm oamenii, evenimentele şi consemnările lor în istoria - în sens larg - a Antichităţii cu grila propriului nostru sistem de expresii. Ce vreau să subliniez acum este că, deşi valorile fundamentale ale Antichităţii şi ale modernităţii şi postmodernităţii sunt aceleaşi, expresia lor este diferită şi, în lipsa traducerii limbajului Antichităţii în limbajul epocii noastre - şi nu mă refer aici doar la limbă, ci la întregul arsenal de înţelegere şi de interpretare -, consemnările despre Antichitate pot fi răstălmăcite, învăţate greşit şi folosite ideologic. Este suficient să amintesc aici cum, bunăoară, filosofia platonică privitoare la organizarea ideală a cetăţii a fost rău interpretată şi folosită meschin în sprijinul ideologiei comuniste, la fel cum aceeaşi ideologie ucigaşă a răstălmăcit modul de viaţă propovăduit de Hristos… Atât de meschin, încât o fostă profesoară de-a mea, la puţină vreme după evenimentele din decembrie 1989, ne spunea nouă, elevi fiind: "Nu înţeleg de ce toţi strigă în cor "Jos comunismul!" Păi ce? Dacă stăm să ne gândim bine, primul comunist a fost Iisus Hristos!"

În al doilea rând, Antichitatea nu este ceva unitar: ea nu a fost peste tot aceeaşi; şi chiar în acelaşi areal geografic, modul de viaţă al anticilor nu pare să fi fost acelaşi de la o perioadă la alta. De câte ori anticii înşişi nu căinau moravurile contemporane lor, comparându-le cu vremuri de aur demult apuse? Voiau să dea de înţeles prin aceasta că valori precum prietenia, cumpătarea sau înţelepciunea s-au schimbat? Eu tind să cred că nu, ci mai degrabă scriitorii învăţaţi atrăgeau atenţia asupra ispitei - de pretutindeni şi din toate timpurile - ca omul să se lase pradă trândăviei, dezmierdărilor şi moliciunii.

Evident, idealizarea şi/sau răstălmăcirea valorilor antice sunt posibile şi chiar probabile în cazul unei evaluări superficiale a consemnărilor antice. Pentru cine adânceşte însă studiul Antichităţii şi încearcă o judecată a lucrurilor printr-o grilă corectă, care este cea a anticilor, în cazul consemnărilor despre Antichitate - aşa cum corectă este şi grila expresiei moderne pentru interpretarea istoriei recente -, nu va fi greu să constate că valorile şi virtuţile fundamentale ale omului antic sunt aceleaşi şi pentru omul recent. Cinstea, altruismul, cumpătarea, înţelepciunea, bărbăţia, îngăduinţa - şi multe alte virtuţi - nu au încetat vreodată să fie virtuţi în nici una din perioadele omenirii. Desigur, îmi va putea răspunde cineva: dar iată că, analizând consemnările Antichităţii despre bărbăţie, vom constata că bărbăţia era o virtute mult mai preţuită atunci decât astăzi. Cu siguranţă aşa este. Dar asta nu arată că bărbăţia înseamnă astăzi altceva decât atunci. Şi în Antichitate, ca şi astăzi, existau căderi de la statutul de om virtuos. Iar astăzi, consemnările despre ceea ce înseamnă bărbăţie sunt în spiritul aceluiaşi conţinut ca şi cele din Antichitate, indiferent dacă aceste voci singulare sunt auzite sau nu.

Este adevărat, sunt şi unele teoretizări mai recente, care încearcă, trădând, să arate că altele sunt valorile lumii de astăzi. Totuşi, cu toate eforturile (pseudo) sociologiei postmoderne, oamenii de bună-credinţă nu-şi vor însuşi o altă paletă de valori decât cea pe care omul o simte sădită înlăuntrul fiinţei sale, pe care, în adâncul conştiinţei sale, o admiră şi la care râvneşte să ajungă.

Tind să cred că locul sigur în care valorile fundamentale ale omenirii au fost exprimate clar şi consemnate cu consecvenţă, din Antichitate până în ziua de astăzi, este spaţiul Bisericii lui Hristos, dar acest aspect ar merita o discuţie aparte, pe care sper s-o pot dezvolta cu alt prilej.