Omul bunului-simţ

Potrivit planului lui Dumnezeu de mântuire, oamenii pot să ajungă la asemănarea cu El doar printr-o conlucrare liber consimţită cu harul Său. Sufletul - miza principală a războiului nevăzut - reprezintă ţinta principală a diavolului, care îi constrânge libertatea în toate chipurile, făcându-l să sufere atât ispite trupeşti, cât şi duhovniceşti. Faptul că sufletul Îl avertizează pe Dumnezeu asupra oricărei intenţii omeneşti nu încalcă principiul dumnezeiesc al respectării libertăţii umane. În schimb, tentativa de încălcare a libertăţii sufleteşti provine doar de la cei care se opun planului şi lucrării lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Din păcate, confundând sursa răului din viaţa lor şi ignorând binefacerile harului dumnezeiesc, mulţi semeni de-ai noştri se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu la cel mai mic semn de încercare a credinţei lor, devenind o pradă uşoară pentru diavol. "Acela care nu răspunde unei binefaceri, fie şi numai prin cuvinte, dacă altfel nu este posibil, se arată un om fără minte, un nesimţit şi un uituc; (…) pentru că, dacă tăcerea totală - izvorâtă din teama de a nu spune ceva nedemn - echivalează într-adevăr cu ingratitudinea, încercarea de a mulţumi pentru binefaceri este totdeauna binevăzută…", spune Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Păcatul se cuibăreşte cu uşurinţă în firea umană nemulţumitoare atunci când omul nu are bunul-simţ de a fi recunoscător pentru binefacerile primite de la Dumnezeu şi semeni. Cunoscând cursele pe care diavolul le întinde cu viclenie omului, Mântuitorul Hristos ne învaţă să avem curajul de a ne arăta necondiţionat recunoştinţa, curaj pe care încerca să-l insufle şi femeii vindecate de scurgerea de sânge al cărui suflet Îl anunţase de credinţa şi voinţa ei de a se tămădui (Lc. 8, 45). De altfel, importanţa pe care o ocupă virtutea recunoştinţei în planul lui Dumnezeu de a mântui lumea o indică însăşi taina Sfintei Euharistii. Firea umană care se împărtăşeşte euharistic cu vrednicie, după ce s-au spovedit nemincinos în prealabil, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, aşa cum a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur care a murit cu aceste cuvinte pe buze, exilat fiind din cauză că a criticat neorânduielile produse de autorităţile timpului.

Prin virtutea recunoştinţei, sufletul uman se integrează conştient, dar nu fatalist, lucrării proniatoare dumnezeieşti, mulţumind pentru toate binefacerile primite, fără teama că s-ar putea pomeni că luptă chiar împotriva lui Dumnezeu (Fapte 5, 39). Fiinţele laşe, dar nemulţumite cu ceea ce sunt sau cu ceea ce au, recurg indisolubil la minciună, devenind - asemenea diavolilor - nişte fiinţe înşelătoare. Trădarea lui Iuda, dar şi neobrăzarea de a mai lua cina euharistică împreună cu Mântuitorul Hristos, se arată în firea sa permanent nemulţumitoare care l-a determinat să se răzvrătească împotriva tuturor, inclusiv a lui Dumnezeu. Sub pretextul slujirii făţarnice a Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Ignatie Briancianinov subliniază faptul că Iuda slujeşte diavolului săvârşind "furt de cele sfinte".

Recunoaşterea adevărului constituie modul corect de funcţionare a minţii umane şi singura formă de apărare împotriva minciunii. Dumnezeu, Adevărul absolut pot fi percepute astfel doar de oamenii de bun-simţ care, după cum spunea Alexandru Paleologu, au "darul de a simţi bine, de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni". Nesimţitul, întrucât nu are fineţea necesară de a percepe lucrarea pe care harul dumnezeiesc o săvârşeşte în el, nu are cum să fie un bun creştin. Chiar dacă nu este neapărat nevoie să fii creştin pentru a fi un om simţit, totuşi bunul-simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştini. Redeşteptând bunul-simţ în firea umană, prin propria Sa Înviere, dar şi a altor persoane - aşa cum a fost, spre exemplu, cazul fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56) -, Mântuitorul nostru Hristos, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6) a căutat să stârnească semenilor Săi gustul pentru restaurarea fiinţei umane. Or, restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire.