Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Omul şi Terra

Omul şi Terra

Un articol de: Răzvan Andrei Ionescu - 01 Feb, 2010

Starea de fapt: cutremur în Haiti - 120.000 de victime; criză economică - peste 60.000 de şomeri numai în România; A(H1N1) - sute de mii de morţi în întreaga lume; foamete în Somalia - mii de flămânzi; atentate cu maşini-capcană - sute de morţi şi zeci de răniţi. Efecte: detaşamente ONU în alertă, campanii UNICEF, colecte, teledonuri, caritate, măsuri anti-orice, bocete, panică, vaccinuri. Cu alte cuvinte, o horror mortis generalizată. Cu „ajutorul“ informaţiei suntem martorii unui spectacol macabru la care nu putem participa şi înaintea căruia, fatalmente, nici nu putem rămâne indiferenţi.

Un filosof german a inventat, în limba lui, un cuvânt prin care încerca să spună, în mod concentrat, că noi, oamenii, ne aparţinem întru totul şi că nu putem transfera altora nici durerea, şi nici fericirea, că nu putem lua asupra noastră moartea şi nici suferinţele altora, indiferent de intensitatea lor. Cuvântul pe care l-a inventat este Jemeinigkeit. Traducătorul român a optat pentru traducerea lui perifrastică: „faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată-al-meu“. Filosoful Martin Heidegger, căci despre el e vorba, conceptualizează astfel sintagma je meines („de fiecare dată al meu“), prin care este indicată una dintre caracteristicile esenţiale ale omului - capacitatea de a se reconfigura pe sine, ca fiinţă, în fiecare moment (de fiecare dată) -, dar şi imposibilitatea ontologică de a transfera altcuiva sarcina trăirii propriei vieţi, cu tot ce implică ea.

Cu toate astea, prin însuşi faptul de a fi persoane, adică fiinţe aflate în permanentă (sau ontologică) raportare la ceilalţi, oamenii simt nevoia să depăşească bariera tragică dată de imposibilitatea de a participa efectiv la viaţa semenului, la suferinţele şi bucuriile lui. Suntem, altfel spus, segregaţi interior, de vreme ce, prin natura noastră, ne dorim să facem ceva ce, „graţie“ aceleiaşi naturi, nu putem face.

Dacă, din punct de vedere strict personal, aşa stau lucrurile, atunci când vine vorba de empatia resimţită înaintea unor tragedii ca cele enumerate la început situaţia se complică până la isterie, depresie şi disperare. Dacă nu putem să luăm asupra noastră nici măcar durerile unui apropiat, cum o să putem face asta când avem în faţa noastră milioane de oameni? În plus, dacă suferinţa celui de lângă noi e oarecum „concretă“, observabilă, cea a unui „grup de oameni“ tinde să pară abstractă, iar membrii grupului „elementele“ matematice ale unei statistici.

Rezultatele tendinţelor noastre empatice sunt teledonurile şi colectele. Viaţa noastră merge mai departe, chiar dacă, în momentul în care vedem ştirea la televizor, îngânăm înmărmuriţi: „Doamne, ce nenorocire!“. În cazul în care am fi putut reacţiona afectiv la o tragedie mai mare direct proporţional cu felul în care rezonăm cu drama unei persoane de lângă noi, probabil că explozia demografică ar fi fost o chestiune numai bună de tratat în literatura de anticipaţie. Suntem structuraţi în aşa fel încât sufletul nostru să poată empatiza autentic doar cu persoanele concrete şi nu cu omenirea în genere, adică cu o abstracţiune.

Totuşi, cei care organizează acţiuni de caritate răspund, în mod natural, celei de-a doua tendinţe a omului: aceea de a încerca să luăm asupra noastră suferinţele celorlalţi. Problema e că ignoră imposibilitatea ontologică de realizare deplină a acestui deziderat. Mai mult, a oferi ajutoare unei comunităţi lovite de un cataclism nu rezolvă, de fapt, decât problemele de supravieţuire, şi asta pe termen scurt. Problema vieţuirii ca atare nu e luată în calcul. Tendinţa naturală de a salva „omenirea“ sau măcar o parte a ei este oarbă la faptul că această vocabulă e goală de conţinut. Dar este preferată oricând planurilor pe termen lung şi strategiilor realiste, pentru că acestea implică responsabilitate; una pe care abia suntem capabili să o avem faţă de o singură persoană, cu atât mai puţin faţă de o comunitate întreagă.

Un alt filosof, român de această dată, observa că este cel puţin hazardată încercarea de a salva „umanitatea“ sau, în cuvintele lui, „de a o pune în ordine“. Şi dă exemplul lui Daniil Sihastrul. Acesta, aminteşte gânditorul, nu a încercat să pună toată Ţara Moldovei în ordine, ci s-a rezumat la un singur om - Ştefan cel Mare. S-a rezumat, înţelept şi inspirat, la cel de lângă el, fără să nutrească dorinţa emfatică de a rezolva pe cont propriu nevoile omenirii.

Crizele de tot felul se rezolvă prin învestirea resorturilor de empatie în persoanele concrete de lângă noi. Acţiunile filantropice de proporţii sunt utile în imediat, dar timpul care urmează clipei de acum trebuie acordat atenţiei la problemele din proximitate, şi nu visării la soteria universală, ştiut fiind că oamenii, atunci când visează, întotdeauna dorm.