Ora de caligrafie

Am primit în dar un stilou. Uitasem ce frumos este să scrii de mână cu acest instrument atât de rafinat, această prelungire a gândurilor pe o coală albă. Brusc, toate momentele legate de scris din viaţa mea s-au îngrămădit în anticamera aducerii-aminte şi au început să-şi arate arabescurile şi cârlionţii fiecărei litere. Întâmplări şi clipe preţioase s-au aglutinat într-o călimară uriaşă în care înting acum peniţa şi scriu.

Prima scriere cu stiloul din clasa întâi a fost minunea pe care o visam de mult timp, de când fraţii mai mari aduceau de la şcoală, în ghiozdane, caietele lor cu notaţii magice. Nu aveam decât un vis: să intru o dată la şcoală ca să învăţ să scriu de toate, dar mai ales acele note muzicale pe care le vedeam pe caietele speciale cu forma lor prelungă.

Apoi cum să uit primele compuneri şi lecturile suplimentare trecute pe curat, cum să nu mă apuce nostalgia gândind la orele de caligrafie în care Domnul Învăţător, căruia îi spuneam, din păcate, tovăraşul, se uita atent la sfârşit şi parcă măsura cu un instrument imaginar fiecare literă şi cuvânt să vadă dacă am scris cu adevărat frumos.

Mai târziu, la primele scrisori - ce vremuri, nu-i aşa? - câtă migală şi atenţie la alegerea hârtiei, la cerneală, la peniţa care scria mai subţire pe o parte şi mai gros pe cealaltă, tocită după cum o condusesem pe cărările ninse ale colilor de până atunci.

Dacă ar putea vreodată să-şi scrie amintirile, ce ar scrie oare stilourile examenelor noastre? Cât au tremurat şi ele alături de noi în băncile şcolii, liceului, facultăţii? Ce transfuzie de cerneală între călimară şi rezerva prea mică a stiloului, trecând prin inimile bătând prea tare înainte de aflarea subiectelor! Apoi, câte cereri, acte, documente purtând semnături şi autografe: cu bucurii de angajare, cu fericirea căsătoriei, cu firescul momentelor de tot felul. Viaţă de om, scris de om.

Stiloul mă scrie tăcut, bucuros că îmi poate fi de folos în lumea care l-a detronat. În timp ce scriu, un mănunchi de pixuri urâcioase şi un computer îmi privesc stiloul cu destul dispreţ. Dar eu le spun: Nici un fel de a scrie nu se compară cu folosirea stiloului. În timp ce scrii, peniţa străluceşte cu tot cu aurul venit dintr-o lume pe cale de a apune. Stiloul, ca şi inima, scrie numai pe partea cu care l-ai învăţat, scrie cu tine, îţi seamănă, este amprenta felului tău de a fi. Când ai greşit ceva cu stiloul, faci o tăietură, dai foaia deoparte. Computerul îţi aruncă în neant greşeala, procedând la distrugerea dovezii. Stiloul aduce cu sine nu doar prilejul de caligrafie, ci lasă loc şi corectării prin vederea greşelii.