Ora de Religie sau Istoria religiilor?

În agora românească, pentru prima oară în istoria noastră postdecembristă, s-au confruntat direct şi zgomotos forţele anticlericale, seculariste, şi forţele creştine, bisericeşti. Miza imediată a acestei lupte a fost ora de Religie, o temă cu pretinse aere cruciale şi cruciate, dar implicaţiile sunt cu mult mai mari şi cu efecte în timp încă dificil de estimat. Mutanţii ideologici ai tranziţiei postcomuniste, camuflaţi în umanişti, adunaţi într-un grup ultraminoritar şi foarte agresiv, au cerut în repetate rânduri înlocuirea orei de Religie din şcolile publice româneşti cu o formă neutră şi neconfesională ca Istoria religiilor. Parcă auzim în subtextul acestei propuneri că Religia este «opiumul popoarelor», în timp ce Istoria religiilor ar fi eliberatoare. Adică propria istorie şi tradiţia le sunt dăunătoare copiilor noştri, în timp ce istoria celorlalţi este lămuritoare. Personal, nu cred într-o predare strict obiectivă, rece, neangajantă. Cum ar putea fi predată Religia ca o istorie a unor credinţe şi practici diverse, ca un inventar de idei şi obiceiuri cultivate de diferi­te popoare? Ce putere de inspiraţie asupra unui copil ar avea un alt fel de mod obiectiv şi pretins tolerant pentru toată lumea? Formarea unui copil presupune o anume matcă, care are delimitările proprii. Susţinătorii Istoriei religiilor se reclamă intimidaţi, incomodaţi, ofensaţi şi discriminaţi de simbolurile întâlnite la ora de Religie. După acest raţionament, copiii stresaţi de orele de geografie şi chimie sunt îndreptăţiţi să ceară îndepărtarea hărţilor şi a tabelului lui Mendeleev din clasă! Ce Curte Constituţională ar putea arbitra astfel de dileme?

Pentru un copil care încă nu-şi cunoaşte bine propria-i credinţă (sau a familiei din care face parte) este extrem de derutant să se deschidă către atâtea credinţe câte au fost şi sunt pe faţa pământului. E ca şi cum am decide că un copil orfan trebuie să fie adoptat de mai multe familii şi crescut pe rând de fiecare, pentru ca, la maturitate, să aleagă din care familie doreşte să facă parte. Sau, revenind în spaţiul disciplinelor şcolare, e ca şi cum am scoate matematica din şcoli deoarece lezează sentimentele celor care nu ştiu să socotească şi am înlocui-o cu istoria matematicii, studiind exclusiv despre viaţa lui Pitagora, Arhimede etc. Când copilul va avea discernământ, va alege singur între profilul uman şi real.

În lumina acestei comparaţii, propunerea seculariştilor este echivalentă cu a nu mai avea clase de limba română, ci de istoria lingvisticii, urmând ca elevii să fie liberi să îşi aleagă ei limba pe care să o înveţe ulterior, după ce vor parcurge istoria tuturor limbilor vorbite (dar şi a celor aşa-zis „moarte”) ale lumii, pentru că altfel le-am îngrădi libertatea dacă îi aruncăm direct într-o anume limbă maternă. A învăţa despre alţii este ulterior parcurgerii propriei culturi, la fel cum nu poţi învăţa o limbă străină înainte de a şti limba română. În caz contrar, nu vei şti nici limba maternă, nici limba străină.

Dar asta o cer de regulă cei care nu au nici o credinţă şi cred că viaţa e ca o tarabă. Credinţa, părinţii, familia, valorile proprii nu pot fi studiate relativist, ca pe tarabă. Prin urmare, ora de Religie şi Istoria religiilor sunt lucruri diferite. Religiile nu pot fi prezentate într-o manieră strict neutră. Neutralitatea înseamnă şi neutralizarea, adică re­lativizarea şi devalorizarea lor. Cui prodest? Vom trăi şi vom vedea. (Pr. Vasile Creţu)