„Orânduirea firii a sorocit să fie…”

Scotocind printre tâlcuri de demult, descoperim o poezie pe care Tudor Arghezi i-o dedica ca plecăciune făpturii plăpânde și frumoase asemeni unui lăstar de crin. Crede autorul „Cuvintelor potrivite" că „Orânduirea firii a sorocit să fie/ Copila diafană bărbatului soţie", căreia i se cuvin toate ca o jertfă „de sine, aprinsă de-o idee./ Sunt toate ale tale şi toate pentru tine. De nu, atunci pentru cine?... Căci darurile toate aduse ţie ţi-s/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs/ Făptură de petală şi de bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofrandă de răsplată e poezia lui,/ O alta mai suavă şi mai cinstită nu-i". E cântul dintâi al iubirii ce se toarce din caierul vremii ce umple cu miresme de vis viitorul. Îi urmează maturitatea, vârsta rodirii când ţâncii se învârt în jurul maicii lor, cerându-i câte în lună şi stele sau doar jucându-se cu bucuria care numai în preajma mamei se poate trăi. Urmează vârsta încercărilor şi greutăţilor când priceperea prinde, încetul cu încetul, conturul înţelepciunii, când mustrarea celei care ne-a dat existență rămâne „pentru o viaţă" chiar dacă, la vremea cuvenită, nu „pica bine".

Mereu sub vremi, românul a primit a-şi purta crucea, străduind a fi „drept" în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, unit pe viaţă cu femeia aleasă înaintea lui Hristos. El ştia prea bine că nu-i este dat omului să despartă tot ceea ce Tatăl ceresc uneşte pentru o viaţă. Se întâmpla însă că despărţirea venea haină, ca un prădalnic furişat prin hăţişul zilelor, ca, nu o dată, bărbaţii plecaţi pe front să nu se mai întoarcă, îmbogăţind pământuri străine cu trupurile lor de eroi, de taţi care nu aveau să-şi mai îmbrăţişeze fiii niciodată. Durerea mută a femeilor rămase singure cu grija casei şi a familiei se preschimba în putere de a merge mai departe prin rugăciunile tainice către Bunul Dumnezeu şi către Maica Domnului, care niciodată nu ne-a lăsat orfani de acoperământul ei.

Prin vremurile ca o povară s-a format un etos al muncii şi rugăciunii într-o discreţie pe care o regăsim în proverbe, într-o înţelepciune profundă, spunând multe în puţine cuvinte, „multum in parvo". Din păcate, neînţelegând spiritul Ortodoxiei, nu puţini străini s-au grăbit să numească uneori răbdarea lene şi credinţa superstiţie. Au existat și asemenea aspecte, dar generalizarea suferă de păcatul inducţiei incomplete. Cine a citit cu atenţie, între altele, „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român" sau „Marea Neagră" a lui George Brătianu poate înţelege bine cum un popor nevoit să trăiască „în calea tuturor răutăţilor" a reuşit să-şi scrie o istorie demnă. Avem cum s-a spus un etos al supravieţuirii, asu­mându-ne destinul unui „veac de iarnă", cum îl înfăţişa într-o cuprinzătoare parabolă Teofil Vâlcu. Înfruntând vitregia, unitatea de neam alcătuită în jurul familiei s-a extins până la fruntariile patriei, creând o cultură în care ne regăsim aşa cum am fost, suntem şi vom fi. O cultură a „omeniei" în sensul exprimat de dramaturgul latin Terențiu: „Sunt om şi nimic din ce-i uman nu-mi este străin".

Da, se cade să nu fim străini de nimic, dar apropiaţi de cei în care simţim că bate o aceeaşi inimă, că ne uneşte un ideal, dincolo de diversitatea ce poate avea şi aspecte contradictorii. E unitatea pe care o cultivă cu iubire, nu o dată jertfelnică, femeia soţie şi mamă, al cărei chip ne urmăreşte, deși poate a plecat spre lumea de dincolo, unde ne aşteaptă cu aceeaşi iubire mângâietoare. Prin vremi, o întrezărim pe mama cântată de Coşbuc, acest suflet din sufletul neamului său; o întrezărim cum singură poate să-şi ducă iubirea în vis ca o ofrandă. Nevoită să rămână adesea singură, pierzându-şi bărbatul în luptele pentru apărarea ţării, îşi continua viaţa muncind şi crescându-şi fiii cu dreaptă măsură, ca să nu fie „ruşine" a familiei şi să ducă mai departe bunul ei nume. Timp pentru ea nu prea avea, aşa că toate le făcea cu o dăruire fără margini şi se regăsea tăcută în recunoştinţă pentru Dumnezeu când toate erau „în rând cu lumea". Aici încape bogăţia de necuprins a artei populare, această adevărată cronică a sufletului românesc. Cum peste an nu prea avea răgaz, rămânea iarna cu lungile ei nopţi ale vegherii, când, aplecată asupra războiului de ţesut, dădea formă şi culoare celor tăinuite în inimă şi minte. Se adunau atunci mai multe fete şi soții, iar munca se împletea cu taifasul şi cântecul ce trecea prin ferestre şi împodobea satul cu dor, jale sau bucurie. Tot de la Coşbuc am înţeles rostul Doinei: „Copilo, tu eşti gata de-a pururi să plângi/ Şi când eşti tristă doino, tu inima ne-o frângi/ Dar nu ştiu cum e bine; când plângi, în urma ta/ Noi plângem toţi şi-amarul mai dulce ni-i aşa".

Spre amurgul vieţii toate se rânduiau în poveste şi legendă, cum spune Blaga despre bătrânul care tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea". O înţelepciune pe care n-o ţinea pentru ea, ci o împărtăşea nepoţilor în pilde sau poveşti pline de înţelesuri ce lăsau minţii libertatea de a urma zborul ciocârliei. Bunica era întâiul profesor de religie. Nu-mi amintesc ce povestea cu glasul de neuitat, dar, sigur, mi-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de nu-mi venea a face răul ca să nu-L doară pe Hristos. M-a mai învăţat bucuria rugăciunii către Domnul sau „Măicuţa" Lui, a postului pe care de atunci îl trăiesc fără greutate. Când basmele nu-l aduceau pe „Moş Ene", aplica reţeta miraculoasă: povestea cu ciobanul care îşi trece oile peste un pod şi, cum erau multe, trebuia să aştept... şi le aşteptam până şi în vis. Nespus de dragă mi-este şi acum imaginea ei, ca a atâtor mame şi bunici, pe care amintirea le aduce într-o binecuvântată îmbrăţişare... Aşa se cuvine. Doar „e în orânduirea firii".