Originalitatea - ca premisă şi efect

Zilele trecute cineva îmi atrăgea atenţia că în redactarea textelor jurnalistice (mai ales în cele aşa-numite de opinie), unul dintre marile pericole constă în blocarea autorului într-o schemă monotonă de exprimare, într-o şablonizare a stilului care transformă articolele în chestii indigeste, compromiţând, încetul cu încetul, şi autorul, cu tot cu ideile lui, indiferent cât de profunde ar fi acestea.

Cred că acest lucru este perfect adevărat. Mai ales la articolele cu subiect monden, sportiv, politic şi chiar economic, unde forma contează (cel mai adesea) aproape mai mult decât fondul. Însă, în ce priveşte articolele cu un conţinut ideatic mai dens (de exemplu: cele culturale, filosofice) şi mai ales cele care privesc chestiuni care ţin de viaţa spirituală/duhovnicească, exprimarea spectaculoasă ar putea reduce impactul pe care l-ar putea avea, la un moment dat, un gând, o trăire turnate - cu decenţă şi seriozitate - în cuvinte potrivite.

Fără îndoială, există originalitate şi în teologie, ca şi în cugetarea cu substrat teologic, însă se deosebeşte de originalitatea scriitoricească laică. Dacă pentru genurile şi speciile scriiturii laice originalitatea este, foarte adesea, o premisă, un deziderat iniţial, în teologie, originalitatea apare ulterior, în mod spontan, la personalităţile care posedă, în acelaşi timp, o cultură şi o trăire duhovnicească foarte înalte. Cam aşa stau lucrurile în cazul Sfinţilor Părinţi: despre majoritatea se spune că gândirea lor teologică aduce un plus de originalitate; fără ca aceasta să însemne că ei au fost chinuiţi de vedetism ci, aşa cum spuneam, cultura profundă şi rugăciunea înaltă au avut ca şi consecinţă un discurs, în fond, evanghelic, dar articulat după capacitatea de înţelegere şi sensibilităţile contemporanilor. Sfinţii Părinţi au reuşit, cum superb se spune în cărţile de cult, să arate strălucirea harului - strălucire pe care, desigur, mai întâi ei înşişi au văzut-o.

Nu voi înceta vreodată să afirm că cei cu adevărat originali sunt doar sfinţii şi cei care sunt preocupaţi să-şi centreze viaţa după principiile duhovniceşti, pentru că aceştia au reuşit/reuşesc să înţeleagă şi să trăiască cu adevărat libertatea, neocultată de tumorile produse de patimi.

În viaţa spirituală, adevărata originalitate ţine de profunzimile cele mai intime ale persoanei. Înseamnă ca, prin rugăciune, după ce începi să intuieşti ceva din inexprimabilul trăirii autentice duhovniceşti, să găseşti tu însuţi calea sublimă a trăirii aici şi acum a spiritului evanghelic. Să poţi simţi, la un moment dat, că Evanghelia nu este ceva (auto)impus, ci că izvorăşte ca din sufletul propriu, să poţi spune că: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20). Acesta este maximumul de originalitate creştină! Iar această originalitate - dacă se mai păstrează după ce este împărtăşită (comunicată) semenilor - poate lumina destine, poate înnoi lumea.

Închei propunându-vă un subiect de meditaţie. Hristos a propovăduit, efectiv, trei ani, iar toată învăţătura Sa este cuprinsă în patru Evanghelii care ocupă mai puţin de 200 de pagini din Biblie. De asemenea, foarte multe dintre evenimentele relatate se suprapun în evangheliile sinoptice. Sfântul Ioan ne spune, ce-i drept, că „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25), însă asta nu exclude ipoteza că Iisus şi-a reluat, poate, de nenumărate ori învăţăturile. (De remarcat e şi accesibilitatea învăţăturii propovăduite de Logosul întrupat).

Oare am putea trage de aici concluzia că ideile mari şi învăţăturile profunde sunt modeste la înfăţişare, ca smerenia înseşi? Vă rog pe dumneavoastră să concluzionaţi şi să încercaţi să vă gândiţi cam pe unde s-ar situa zona de echilibru dintre obsesia pentru ambalaj şi crisparea limbajului tehnicist.