Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Oroarea de vid

Oroarea de vid

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Mircea Platon - 15 Noi, 2020

În viața unui țăran nu prea era loc de polemici sau dezbateri. Avea treabă. Nu se putea certa nici cu pământul, care trebuia lucrat, nici cu vitele, care trebuiau hrănite și îngrijite, nici cu ploaia, vântul, arșița sau gerul. Tătarilor li se putea împotrivi doar fizic. Nu putea să-i oprească la hotare prin forța argumentelor și elocvența gesticulației. Când arșița sau lăcustele îi depășeau forțele, după ce își epuizase toate rezervele de energie, hrană și răbdare, se ruga. Scotea moaș­tele din biserici și mergea cu ele și cu prapurii prin colbul drumurilor. Nu era un gest de înfrângere, ci unul de recu­noaștere a unei structuri obiective a lumii în care se putea integra doar prin rugăciune. Nici fapta, nici cuvântul lui nu urmăreau evadarea din realitate, ci contopirea cu ea. Dacă e adevărat că unele lucruri se pot dovedi, pot fi răzbite, doar prin rugăciune, nu e mai puțin adevărat că forța rugăciunii este direct proporțională cu forța împotrivirii noastre fizice, omenești, anterioare. Nu există laș cu rugăciune puternică. Nu există adormit cu rugăciune altfel decât sforăitoare. Nu e loc de sofiști într-o lume unde polemicile sunt inutile.

Polemicile sau dezbaterile au apărut odată cu civilizația, au fost făcute posibile de diviziunea socială a muncii, de eliberarea unora de rigorile vieții între limite naturale, pe care nu le poți depăși prin polemici, și de obișnuința de a putea cugeta până dincolo de limitele privirii. Din păcate, acest joc la limită al gândirii a dat naștere și unei infinite multiplicări a vorbirii. Și principala țintă a acestei vorbării este tocmai subminarea sau negarea sau pervertirea temeliilor care fac viața noastră civilizată posibilă. De ce spun „civilizată”? Pentru că viața civilizată e construită, de fapt, pe cea naturală. Ea nu e o negare a vieții naturale, ci o împlinire culturală a ei. În măsura în care dezbaterea sau polemica sau sofistica sau ziaristica specifică vieții civilizate neagă adevărurile vieții naturale, ea este un act de barbarie. Civilizația nu se apără apărând sofismele căreia îi dă naștere civilizația, ci adevărurile naturale pe care se bizuie, temeliile. Ca act de înălțare, civilizația se apără apărând, ilustrând, țărâna din care se naște, pe care se sprijină.

Din păcate, România actuală, chiar mai mult parcă decât lumea occidentală sau euro-atlantică din care facem parte, din anumite puncte de vedere, pare a fi căzut pradă oamenilor și instituțiilor incapabile să identifice, pre­țuiască și apere tocmai aceste temelii ale civilizației. Temelii sau rădăcini care, ca orice lucru afundat în pământ, nu sunt tocmai ușor de detectat, nu sunt tocmai plăcute vederii - sunt prea murdare de țărână, prea revene - și imposibil de reformulat. Oamenii, condeierii, intelectualii care se pot juca oricât vor ei cu motoceii culturii de ultimă con­secință nu au a se atinge de aceste rădăcini.

Lucrul acesta nu se (re)cu­noaște și nu se practică în România, unde totul e supus așa-ziselor „dezbateri” la modul cel mai butucănos și agresiv cu putință. Istoria națională, personalitatea națională, familia, ca taină și instituție, școala, Biserica, ethosul tradițional, totul a fost supus „dezbaterii”, care a devenit foarte repede contestare și apoi deconstruire și reconstruire schimonosită. S-a pornit de la „dreptul” la liberă exprimare și s-a ajuns la obligația unora de a tăcea, de a băga capul în pământ, de a dispărea. În SUA se dărâmă statuile părinților fondatori, la noi se interzice accesul la moaște. Apoteoza „dezbaterii” este eradicarea cultului strămoșilor, al sfinților, al larilor și penaților care au întemeiat și ne străjuiesc moșia sau ogorul, adică interzicerea pomenirii celor care au făcut țara noastră și toată această civilizație cu putință în numele adevărului.

Intelighenția aceasta logopompă, dirijorii de vorbe care nu reprezintă nici o realitate socială sau culturală, nu au cum înțelege sau accepta cuvântul venit dinspre apărătorii temeliilor, ai realităților diacronice, singurele care ne păzesc de tirania gloatei aglutinate mediatic, la minut, cu certitudini de azi care nesocotesc „adevărurile” de ieri și nu au nimic în comun cu jurămintele de mâine.

Dar să nu uităm un lucru, și anume că, în România, majoritatea „formatorilor de opinie” distructivi cu privire la temeliile naționale e produsul mecanismelor cultural-educaționale de după 1990. Există și oameni mai vechi, care au jucat rolul de mentori ai noii generații, dar mareea de nou-veniți e rezultatul unui sistem cultural definit de proliferarea inculturii de masă și de prăbușirea învăță­mântului de tip clasic, haretian. Dacă în privința culturii de masă, Biserica Ortodoxă Română poate acționa mai ales împiedicând ca propriile canale mediatice să fie ocupate de aceleași idei, pseudomodele și aparent nevinovate marote care domină piața culturală de azi, în privința școlii, poate avea un cuvânt greu de spus punând pe picioare un sistem de învăță­mânt alternativ, unde să se meargă nu pe noile pedagogii, active, pop, încurajate și finan­țate intens la nivel guvernamental în ultimii 25 de ani, ci pe învăță­mântul clasic. Lipsa de logică, de familiaritate cu limba română și cu literatura națio­nală, slaba sau inexistenta cultură generală cultivată de sistemul românesc de educație supus unei continue reforme, toate au contribuit la degradarea spa­țiului public românesc. Cel mai bun, „activ”, răspuns al Bisericii Ortodoxe Române la atacurile polemiștilor anticreștini ar fi construirea unui sistem alternativ de învățământ care să cultive minți lucide și caractere tari și care să facă intelectualii logopompi cu neputință. Natura are, totuși, oroare de vid. Cel puțin aici, pe planeta noastră.