Ortodoxia în noua Europă (II)

Ortodoxia s-a făcut mai bine cunoscută Occidentului în urma a două convulsii istorice majore din secolul trecut: e vorba de Primul Război Mondial, urmat de migraţia rusă în Apus, dar mai ales în Franţa, iar apoi de încheierea Războiului Rece, însoţit de conflictele din fosta Iugoslavie şi fosta URSS. În prima etapă amintită, Ortodoxia a beneficiat de o imagine foarte pozitivă, mai ales datorită unor mari nume ale Teologiei ortodoxe din exil, în frunte cu N. Berdiaev.

În schimb, în a doua etapă, Ortodoxia nu s-a mai bucurat de acelaşi prestigiu. Explicaţiile acestei stări de fapt pot fi dintre cele mai diverse şi controversate, pericolul generalizării fiind prezent la tot pasul. Între altele, la modul foarte general, pot fi amintite conflictele dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică recent reînfiinţată, ca şi conflictul din Iugoslavia, care a declanşat tot felul de polemici pe marginea instrumentalizării politice a Ortodoxiei. În acest context, au fost scoase din „rămăşiţele cufărului bizantin“ şi reciclate politic concepte legate de faimoasa de acum „simfonie bizantină“ a relaţiei dintre împărat şi Biserică. Apoi, pentru deliciul opiniei publice, între multe altele, în mod repetat au fost prezentate icoane suspendate pe tancuri sârbeşti sau bătrâne ruse şi ucrainene călcând în picioare portretul papei, fără a prezenta imaginea „curţii din spate“ a celorlalte părţi implicate în conflict.1

„Locul Ortodoxiei nu este la marginea istoriei“

În general, după anii ’90, în fostele state comuniste ale Europei Centrale şi de Est, religiosul a fost caracterizat drept „un loc privilegiat pentru a observa mutaţiile lente ale societăţilor“2, dar şi un indicator al tensiunilor pe care le trăiesc aceste societăţi. În acest spaţiu, prăbuşirea regimurilor autoritariste şi ateiste a atras după sine posibilitatea exprimării publice a credinţei, dar şi proliferarea unei bogate „oferte“ religioase şi pseudo-religioase, respectiv noi mişcări religioase şi parareligioase, în conformitate cu regulile consacrate ale „psihopieţei“. Aşa cum subliniază sociologul David Martin, de altfel, în ţările ortodoxe, „în vidul de după comunism, orice formă de superstiţie şi-a găsit o clientelă entuziastă“3.

De-a lungul istoriei, creştinismul şi-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura şi spiritualitatea europeană au o origine creştină şi poartă încă, într-un fel sau altul, amprenta Bisericii. E adevărat că acum lumea occidentală, în principal, este puternic secularizată şi plină de contradicţii. Pe de o parte este marcată profund de ateism şi raţionalism, iar religia şi-a pierdut foarte mult din importanţa pe care a avut-o în trecut în funcţionarea sistemului social;4 însă, pe de altă parte, în acelaşi spaţiu occidental, libertatea de conştiinţă şi cea religioasă, într-un mod cu totul lăudabil, n-au fost niciodată până astăzi minimalizate sau respinse. Se poate afirma că, în prezent, modelul de societate liberă, indus în Răsăritul Europei în urma extinderii democraţiei şi economiei libere, începe să-şi arate tot mai mult roadele. Aceasta arată că în momentul în care religia se poate manifesta în condiţii de libertate, ea poate deveni un element de stabilitate, promovând iubirea şi comuniunea între oameni şi comunităţi.

În principiu, cultura ortodoxă nu este incompatibilă cu civilizaţia occidentală atâta vreme cât aceasta din urmă nu-şi arogă pretenţia de a fi un scop în sine. În ciuda multelor speculaţii care s-au făcut şi probabil că se vor mai face5, pericolul unei frontiere între Europa Occidentală şi Ortodoxie poate proveni doar din faptul că Occidentul începe să uite tot mai mult că are nevoie de un suflet şi că acest suflet nu poate fi rodul nici unei realizări a civilizaţiei, al vreunei doctrine filosofice sau sociale, indiferent care ar fi ele, ci doar al unei autentice vieţi în Hristos, ceea ce înseamnă implicit asumarea Evangheliei ca mod de a fi în lume. În fond şi la urma urmei, aceasta este ceea ce începe să ne deosebească cel mai mult pe noi, creştinii Europei de astăzi, de credincioşii unor alte mari religii: gândim ca şi creştini, avem un tezaur impresionant de idei şi concepte, dar începe să ne lipsească tot mai mult experienţa, trăirea autentică creştină.

Altfel, aşa cum foarte inspirat subliniază arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albania, Anastasios Yannoulatos6, Ortodoxia secolelor viitoare va trebui să rămână deschisă „evoluţiei, noilor circumstanţe care sunt create de ştiinţă, artă, tehnologie“, iar ortodocşii să fie „pregătiţi să înţeleagă şi să folosească codurile de comunicare care vor apărea în viitor“. Căci „locul Ortodoxiei nu este la marginea istoriei, ci ş…ţ în avangarda progresului“.

Pe de altă parte, credinciosul ortodox de azi trebuie să rămână deschis permanent faţă de dialogul cu oameni de diferite convingeri religioase sau filosofice, „ţinând adevărul în iubire“ (Efeseni 4, 15). Aceasta, întrucât ethosul ortodox impune un respect sincer faţă de particularitatea şi libertatea celuilalt, indiferent de ceea ce crede acesta sau dacă crede. Fanatismul, xenofobia, transformarea ethosului eclesial în construcţii ideologice n-au absolut nimic în comun cu spiritul de libertate al Ortodoxiei.

Ortodoxia îşi redescoperă universalitatea

În Europa de astăzi, legătura dintre Ortodoxie şi aceasta se realizează cel mai bine şi mai constant prin intermediul comunităţilor ortodoxe tot mai multe şi mai consistente în ultimele decenii în Apus. Din perspectivă teologică, prin acestea, Ortodoxia îşi redescoperă universalitatea, trecând tot mai mult peste egoismele naţionale şi pericolele ce pot decurge din ele.7 Aşa cum afirmă mitropolitul Ioan Zizioulas8, ortodocşii din Europa de Vest sunt chemaţi să mijlocească între Ortodoxia istorică şi cultura occidentală dominantă în prezent, ajutând totodată Biserica Ortodoxă să se facă mai bine cunoscută lumii occidentale şi chiar să ofere o cale de mântuire accesibilă oricui doreşte să o urmeze. Inclusiv din punct de vedere cultural, aceste comunităţi reprezintă legături trainice între ţara de origine şi ţările gazdă. Prezenţa ortodoxă în ţările vestice ale Europei a crescut foarte mult în ultimele două decenii. Un singur exemplu: în număr de aproximativ 1,5 milioane, ortodocşii sunt astăzi a treia mare confesiune a Germaniei.9

S-a dovedit, nu de puţine ori până acum, că refacerea unităţii politice şi economice a Europei nu este uşoară. Nu sunt suficiente, de multe ori, directivele de la Bruxelles. Tot la fel, în plan bisericesc, nu sunt suficiente declaraţiile Conferinţei Bisericilor Europene de la Geneva. Lipseşte ceva cu mult mai important, şi anume o acţiune cu mult mai temeinică şi eficientă, începând de jos în sus, de la nivel local spre central. Bisericile nu pot redefini decât împreună Europa ca pe un continent creştin, unul tolerant, dar nu mai puţin conştient şi responsabil în ceea ce priveşte identitatea lui. Şi aceasta nu numai de dragul Europei, cât mai ales de dragul lui Hristos.

1 M. Bănică, „Locul celuilalt“ - Ortodoxia în modernitate, Paideia, Bucureşti, 2007, pp. 65-66.

2 P. Michel, „Réligion et démocratie: nouvelles situations, nouvelles approaches“, în: P. Michel (coord.), Réligion et démocratie, Albin Michel, Paris, 1997, p. 10.

3 D. Martin, „Rémise en question de la theorie de la sécularisation“, în: G. Davie, D. Hérvieu-Léger (coord.), Identités religieuses en Europe, La Découverte, Paris, 1996, p. 42; M. Gheorghe, Religie şi schimbare socială în România, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 2004, p. 200.

4 B. Wilson, Religia din perspectivă sociologică, trad. rom., Ed. Trei, Bucureşti, 2000, în special cap. „Secularizarea şi efectele sale neliniştitoare“, pp. 171-205.

5 Vezi S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. rom., Antet, Bucureşti, 1998, pp. 230-246.

6 A. Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. rom., Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, pp. 239-240.

7 Vezi B. Bobrinskoy, La diaspora orthodoxe en Éurope occidentale: un pont entre les deux traditions de lâÉurope?, Supplément au SOP, 247 (avril 2000).

8 Métropolite J. Zizioulas, Communion et alterité, în SOP, 184 (janvier 1994), pp. 23-24.

9 Datele statistice sunt oferite de Nikolaus Thon, „Kirche im Wachstum. Eine statistische Analyse der orthodoxen Kirche in Deutschland“, în KNA-OeKI 21/22 (18. Mai 1999), 5-11; 23 (1. Juni 1999), 5-13; apud R. Preda, „Bisericile Ortodoxe în Europa «celor 27». Provocări şi perspective“, în vol. Biserica în era globalizării, pp. 289-290.