Osândă şi izbândă - o evocare a atmosferei de veac XVII

Cu două zile în urmă, 13 noiembrie 2007, la zi mare (Sf. Ioan Gură de Aur), la Complexul Naţional Muzeal „Moldova“ din Iaşi, în Sala Voievozilor, a avut lor un impresionant moment cultural-spiritual, prilejuit de lansarea celui mai recent roman al prozatorului ieşean Ion Muscalu, „Osândă şi izbândă“. Purtând subtitlul evocator „viaţa misterioasă a voievodului Miron Barnovschi şi a zidirilor măriei sale“, romanul a fost prezentat publicului de profesorii universitari Alexandru Husar şi Constantin Parascan, acesta din urmă şi autorul prefeţei, în care declară a se fi lăsat prins „în mierea şi fierea scenelor şi personajelor care alcătuiesc o arhitectură subtilă, un discurs narativ sprinten şi care naşte trăiri şi vibrări, rodul talentului acestui romancier“. O notă aparte, de distincţie, le-au constituit cele două intervenţii muzicale, susţinute de Cvartetul de fagoturi „Sonora“ al Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă“ din Iaşi, îndrumător prof. Valentin Petrescu (un rol de seamă având însă şi prof. Carmen Zaharia Danicov), şi Corul „Basileus“ al Seminarului Teologic Ortodox „Vasile cel Mare“ din Iaşi, dirijor prof. Mihai Ursache, care a fost prezentat de directorul spiritual al Seminarului, pr. Coroamă Gabriel. Mărturie a talentului de narator al lui Ion Muscalu, al puterii sale de evocare şi de reconstituire a atmosferei de veac XVII, doar două fragmente:

„La Hârlăuţ, un zid gros şi înalt de piatră, cu drum se strajă sus, sub metereze, şi cu turnuri de veghe pe cele patru colţuri, împrejmuieşte întreg cuprinsul ogrăzii, de pe malul apei şi până spre medianul târgului, ocrotind în mijlocul pajiştii o biserică înaltă, neînchipuit de frumoasă, urzită din piatră cioplită şi învârstată cu cărămidă roşie, cu două rânduri de ocniţe şi discuri smălţuite înşirate pe sub streşinile largi de draniţă.

Turnul înalt şi subţire de deasupra sfântului locaş, ca un vârf de lance, cu crucea de aur scânteind sus, în soare, zvâcneşte spre albastrul cerului ca un strigăt ascuţit de cocor.

Biserica poartă hramul «Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă», ocrotitorul Ţării, şi a fost printre primele aşezăminte, din salba de aur a celor patruzeci şi şapte de biserici cu care slăvitul voievod a înfrumuseţat pentru vecie pământul Moldovei“.

„În poiana sihăstriei de sub Pietrărie se afla, la acest ceas timpuriu al dimineţii, puzderie de lume, preoţi din satele din jur şi de mai departe, călugări de la sfânta mănăstire Dobrovăţ a măritului voievod Ştefan cel Mare, de la Poiana cu Schit, în frunte cu preacuviosul părintele Hrisostom, egumeni, schivnici, fraţi întru Hristos şi călugări rugători din necuprinsele păduri ale Moldovei, pietrari de la Boroseşti şi de la Şcheia, meşteri cioplitori, calfele şi zidarii, veniţi de cu seară tocmai din Ţara de Sus, de la Dragomirna, harabagii şi cărăuşi, sătenii de prin partea locului, târgoveţi şi neguţători din târgul Ieşilor, calici şi norod fără de număr, ispitiţi de slujba arhierească şi de praznicul domnesc ce avea să fie.

Măria-sa Miron Barnovschi Moghilă vodă a stăruit să nu se zvonească de fapta creştinească ce şi-a pus-o în gând să împlinească, socotind că nu în fală şi spre laudă voieşte să dureze Casa Domnului, că prea lesne îşi va primi răsplata sa. În ceruri pofteşte să strângă bogăţii, unde furii nu le fură, rugina nu le putrezeşte şi carii nu le rod, precum au făcut, cu ani în urmă, şi ctitorii de la sfânta mănăstire Dragomirna, marele logofăt Luca Stroici şi fratele dumisale, marele vistiernic Simion Stroici, rudeniile măriei-sale, care şi-au lăsat moşiile şi toate avuţiile sfântului locaş, cerând părintelui stareţ de atunci, chir ava Anastasie Crimca, să păstreze în taină numele lor.

De cum alaiul domnesc s-a arătat în gura poienii, clopotul cel mare, dăruit schitului de vodă Ştefan Tomşa, în prima sa domnie, a prins să bată rar şi îndesat. Răsuna pădurea de dangăt şi de larmă. Toaca de lemn umplea văile cu ropot mărunt, iar norodul a pornit sprinten în calea călăreţilor, îngenunchind şi descoperindu-şi pletele.

Obştea schitului, de preoţi, diaconi şi călugări rugători, dimpreună cu preacuviosul părinte egumen Pahomie, înşiraţi doi câte doi, cu făclii aprinse, de ceară curată, şi cădelniţe fumegând, cu prapuri şi sfinte odoare, au ieşit înaintea măriei-sale Miron-vodă şi a Înalt Preasfinţitului Mitropolit“.