Osândirea de sine

Avva Zenon a zis cândva plin de admiraţie: „Egiptenii îşi ascund virtuţile pe care le au şi-şi condamnă tot timpul scăderile pe care nu le au, în vreme ce sirienii şi grecii spun că au virtuţi pe care nu le au, iar scăderile, de care sunt plini, şi le ascund“.

Această observaţie relativ banală a pustnicului Zenon ascunde, de fapt, o întreagă viziune duhovnicească, mult exersată de-a lungul secolelor, care îşi are originea în cuvântul simplu al vameşului din Evanghelie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ (Lc. 18, 13). E vorba despre osândirea de sine. Ajunge să citim rugăciunile din cult, mai cu seamă cele personale, pentru a vedea cât de răspândită este această practică: „Doamne, (…) mă miluieşte şi-mi iartă mie, nevrednicului, toate câte am greşit Ţie astăzi ca un om, şi nu numai ca un om, ci şi mai rău decât dobitocul“ (rugăciunile de seară). Toate aceste cuvinte exprimă conştiinţa nedesăvârşirii, nedeplinătăţii sau „neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu“ (arhim. Sofronie Saharov).  Această conştiinţă este motorul pocăinţei, care alături de dragostea pentru Hristos „lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu“.

Condamnarea scăderilor proprii este un act fundamental de smerenie, iar în acest caz smerenia este realism pur şi simplu. Doar fiind necruţător cu neputinţele, asumându-le în inima ta înaintea Domnului se poate progresa duhovniceşte.

Pe de altă parte, avva Zenon constată că egiptenii îşi ascund virtuţile pe care le au. Şi această practică este larg răspândită în lumea nevoitorilor; atât de larg încât încetează să mai fie teoretizată şi este socotită ca ceva de la sine înţeles. Temeiul este şi de această dată biblic: „tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta“ (Mt. 6, 3), spune Mântuitorul în Predica de pe Munte. Discreţia nu doar caracterizează faptele bune, ci este mai mult decât atât: ea devine criteriu fundamental. Iar bătrânii asceţi ai Egiptului şi-au făcut un obicei din a feri, pe cât se poate, virtuţile lor de ochii lumii.

E foarte evident, o asemenea filozofie de viaţă ca a pustnicilor vine în contradicţie cu ideile principale promovate de maldărele de literatură de dezvoltare personală din rafturile librăriilor, care îţi repetă mereu: eşti cel mai bun, eşti cel mai bun; trebuie doar să accepţi asta şi succesele se vor prăvăli peste tine! Dacă aceasta este norma contemporană, atunci mai bine de 1.500 de ani, Părinţii deşertului au rămas reprezentanţi, prin excelenţă, ai caracterului de contracultură al creştinismului viu şi autentic.

Osândirea de sine şi ignorarea propriilor realizări în smerenie nu este sursă a depresiei şi nici complex de inferioritate, pentru că nici una din aceste atitudini nu se naşte din comparaţia cu ceilalţi. „Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veşnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii“ (arhim. Sofronie Saharov).

Totul se întâmplă în lăuntrul relaţiei intime cu Dumnezeu, Cel care cercetează adâncurile fiecăruia. Până la urmă şi aceasta este una dintre lecţiile fundamentale ale pustiei: distanţă şi discreţie în raport cu realizările proprii şi conştiinţa constantă a nedesăvârşirii.