Oslo: românii din fiorduri

La invitația generoasă a PS Părinte Macarie al Europei de Nord am vizitat capitala Regatului Norvegiei, prilej cu care am făcut cunoștință cu o comunitate ortodoxă inimoasă, animată de cele mai sincere sentimente creștinești. Și, bineînțeles, identitar-românești. Însă viața lor nu e ușoară în nordul Europei, printre locuitorii uneia dintre cele mai bogate țări ale continentului, dar și mai rezervată în ceea ce privește convingerile religioase. Să vă explic...

Mirat de bogăția acestei țări minuscule ca populație dar vaste ca suprafață, am cercetat istoria sa recentă. Norvegia era una dintre cele mai sărace țări ale Europei până la jumătatea secolului trecut. Atunci au descoperit rezerve uriașe de gaz și petrol în largul Mării Nordului, pe care le-au exploatat imediat, în pofida condițiilor extreme: furtuni deosebit de violente, temperaturi scăzute, distanțe mari etc. Prinzând un cheag substanțial, guvernul (patriot, nu mafiot) a decis ca toată populația să aibă acces la aceste resurse, indirect. Astfel, au mărit fabulos salariile, la­olaltă cu prețurile. Totul a crescut exponențial: veniturile, dar și cheltuielile. Statul a preluat asistența socială, astfel încât categoriile defavorizate nu mai existau, decât în cazuri izolate. Cu alte cuvinte, au eradicat sărăcia și cauzele ei, asigurând bunăstare generală. Norvegienii de rând nu au cheltuit până la ultimul sfanț banii pe care i-au primit într-o generație „norocoasă”, ci i-au economist și drămuit cu cap și inimă. Astfel încât circuitul financiar s-a stabilizat pe fluxuri mari, de aici bogația pe termen lung. O lecție de morală evanghelică, dar fără Evanghelie...

Însă privind lista oamenilor iluștri pe care i-a dat această țară, constați și modul lor general de a fi. De la Edvard Munch (cel cu „Țipătul mut”) la Henrik Ibsen (cel cu „Nora”), sau de la Edvard Grieg (cel cu „Peer Gynt”) la cei doi mari exploratori - Roald Amundsen și Fridtjof Nansen -, toți cei enumerați au dovedit tenacitate, bărbăție și viziune pe termen lung. Oameni ai mării, deschiși cunoașterii și aventurii, navigatori redutabili și deschizători de pârtii noi (inclusiv în cultură și știință), acest mic popor și-a croit un destin aparte. E drept că sunt distanți, reci, calculați (nu dau ușor vrabia din mână pe cioara de pe gard) și, mai ales în ultima vreme, nu mai trec pragul bisericii, însă au rămas cu alte calități umane și etice. De care emigranții se folosesc în încercarea de a se integra cât mai bine în lumea lor, care e și rămâne doar a lor...

În Oslo avem o parohie care nu este în centrul capitalei regatului, ci este plasată într-o zonă mărginașă, la limita unui cartier exclusivist de unde poți admira marea trambulină olimpică de sărituri cu schiurile. Biserica românească, păstorită de preotul Alexandru-Călin Ardelean, are hramurile „Învierea Domnului”, „Sf. Mc. Ioan Valahul” și „Halvard Norvegianul”, fiind găzduită într-o capelă norvegiană. Duminica dimineață și la sărbători, preotul paroh alături de doamna preoteasă (o femeie creștină de nădejde) și câțiva enorași fideli „construiesc” un Altar în cea mai limpede manieră ortodoxă, punându-l în operă din bucăți mari, mobile, asamblate cu deosebită pricepere. Graiul ardelenesc (specific Bistriței) se aude în mod pregnant, dar acolo este o frățietate desăvârșită a provinciilor românești, astfel încât nici în țară nu ai parte de o asemenea unitate în diversitate. După slujba la care au participat cam 150-200 de oameni, cei prezenți au poposit la o cafea și câteva prăjituri. Unii veniți de la zeci de kilometri distanță, preferând să-și sacrifice ziua liberă pentru a da slavă lui Dumnezeu în limba lor natală, alții din proximitate - cu toții au socializat decent, cu măsura exprimării, a tonului și subiectelor puse în discuție. Oameni de toate calibrele intelectuale, sociale, financiare au format comunitatea agapică, au săvârșit liturghia de după Liturghie cu aceeași dăruire cu care au cântat la strană, s-au închinat ori s-au împărtășit (a fost coadă mare la potir). Pe scurt, o comunitate în textura căreia se vede lucrarea unui preot dedicat și a unui Episcop rugător!

Un ultim cuvânt de mulțumire se cuvine să aduc tânărului Laurențiu Ion și familiei sale (cu obârșii botoșănene), care ne-au „adoptat” din prima, făcându-ne să ne simțim chiar mai bine ca acasă. Iar Laurențiu, creștin râvnitor și om destupat la minte, a fost ghidul perfect - cu pas măsurat și vorbă delicată. Prin acel Oslo sucombat sub rafalele de ploaie și vânt, pe puntea feribotului sau la muzee, în cafenea sau acasă la ei, Laurențiu a ținut dreapta măsură între dor și reverie, între credință și adaptare, între local și universal, între a fi român și a fi român... de departe.