Ostrovul Ortodoxiei românești de la Ierusalim

Pe strada Shivtei, la numărul 46, nu departe de zidurile cetății Ierusalimului, ca într-o stampă de demult, se arată trecătorului o întruchipare ce nu seamănă defel cu clădirile din înconjurime, croite din piatră, ori placate cu bucăți de rocă fasonată cu reliefuri ce duc cu gândul la învelișul stâncos al pământului din Țara Sfântă. Impresia puternică e de joc al albului prăfos și griului de gresie și de volumetrie ce reproduce același motiv ca într-o bucată muzicală cu variațiuni pe o temă dată.

Cartierul acesta este al evreilor ortodocși, cei care prin înfățișarea și purtarea lor aduc aminte de vremurile biblice evocate în Vechiul Testament. Din priveliștea aceasta răsare deodată, atrăgându-ți atenția, turla semeață și plină de grație a unei biserici. Printre sfeșnicele chiparoșilor și ale altor arbori exotici urcă spre cer cu maiestuozitate princiară brâncovenească Biserica Românească de la Ierusalim.

Trupul său e alcătuit tot din piatra cea bătrână ce domină solul acestei margini de continent asiatic, dar culoarea se asemuiește fericit cu cărămiziul și roșcatul ctitoriilor valahe, cele din timpuri de glorie, când domni cu vocație de ziditori, ca Neagoe și Matei Basarab, și mai ales Constantin Brâncoveanu, au râvnit și izbutit să atingă prin meșterii cei mari frumusețea cea desăvârșită în plăsmuirea ctitoriilor lor. La ceasuri sorocite de pravila călugărească peste Ierusalim răsună glas de clopot și bătaie de toacă mănăstirească întocmai ca într-o chinovie din Carpați. Se ridică spre ceruri vestirile și chemările la rugăciune dintr-un ostrov al românității și credinței ortodoxe, miraculos existând în aceste depărtări ale străinătății. Insula, ce dă relief peisajului urban monoton, nu-i urmarea lucrării timpului și a apelor ce-au produs astfel de formațiuni aluvionare, ci rezultatul minunat al strădaniilor tenace și îndrăznețe ani de-a rândul, într-o osmotică împreunare, ale mirenilor și Bisericii Ortodoxe Române, care și-au dorit fierbinte să întemeieze la izvoarele creștinătății, în Țara Sfântă, sălaș românesc. Domnii Țărilor Române s-au numărat printre cei mai generoși donatori și proteguitori ai locurilor sfinte din Palestina. Și datorită lor candela Ortodoxiei a stat mereu aprinsă pe aceste sfinte tărâmuri. Pe atunci turcii, stăpânii locului, dețineau cheile Sfântului Mormânt și-l desferecau numai în schimbul banilor peșin, al pungilor cu galbeni. Acestea veneau de multe ori de la creștinii ortodocși din ținuturile nord-dunărene. Acei voievozi, în marea și curata lor credință, nu s-au grijit însă să dăruiască semenilor de un sânge și de o lege un loc de închinare și să lase astfel aici un semn vestitor al unei comunități ortodoxe mari și de o proverbială evlavie. Au făcut-o grecii și rușii care au ridicat mănăstirii mărețe, aflate în acele puncte ce mărturisesc faptele Mântuitorului. Această dorință exista, dar s-a cristalizat abia în zorii veacului XX. Atunci s-a trecut la acțiune. Un comitet de inițiativă, în frunte cu un ieșean, cărturarul Teodor Burada, a cumpărat în 1912 un teren la Ierusalim pentru a construi o biserică românească și un cămin destinat pelerinilor români. Drumul până la punerea în operă a fost lung și presărat cu multe obstacole, ce păreau insurmontabile. Demersurile credincioșilor din România, care după ce-au dobândit nu ușor terenul, izbutind să înfrângă o legislație potrivnică, au continuat prin strângerea de fonduri. Eforturile lor remarcabile s-au încununat de succes prin unirea cu cele ale Bisericii. Patriarhul Miron Cristea a susținut cu toate puterile proiectul, acordând sumele de bani necesare, precum și o asistență de specialitate de înalt profesionalism. Așezământul trebuia să fie pe măsura splendorilor din patrimoniul bisericesc național. În 1935, la 15 august, în zi de mare sărbătoare, s-a așezat piatra de temelie a bisericii și căminului, menite a fi adăpost de rugă și ședere pentru românii porniți în hagialâcul ce este marea aspirație a vieții unui creștin. În 1940 așezământul fusese în mare parte finalizat, dar timpurile maștere, al Doilea Război Mondial și războaiele dintre israelieni și arabi n-au îngăduit ca acesta să-și joace rolul hărăzit. Mai mult, clădirile rechiziționate și folosite în cu totul alte scopuri de britanici și israelieni s-au degradat. Speranța ieșirii la liman a rămas mereu vie, dar abia în 1975, după un parcurs epopeic și intervenții stăruitoare ale Bisericii, prezența ortodoxă românească a devenit efectivă la Ierusalim. În acel florar memorabil un sobor impresionant de ierarhi din România, condus de Patriarhul Justinian, a sfințit așezământul, așa cum glăsuiește hrisovul așezat la loc de cinste în eleganta sală de recepție, creată în 2014 prin rodnica lucrare a superiorului de atunci, arhimandritul Timotei Aioanei.

Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” își etala lăuntric, aidoma exteriorului, virtuțile unui stil ce-a căpătat inconfundabilă amprentă românească prin acel cântec al armoniilor divine, întruchipate cu atâta viguroasă expresie de locașurile sfinte din sudul României. Sălășluiește în ambianța ei primitoare duhul cel atotcuprinzător al Ortodoxiei noastre. I-au dat chip, ca în vechime meșterii cei mari, artiști ca Grigore Popescu, Niculina Dona, Iosif Kerber. Zugrăvitura de pe pereți are lumina și policromia pajiștilor la vremea înfloririi. Scenele și figurile sfinților par cuprinse în horbotă de ie și țesătură de covor românesc. Iconostasul, inspirat din cel de la Hurez, cu cioplitura lui măiastră și icoane pulsând de trăire sfântă, aduce prețiozitate de podoabă rară și revarsă către rugători senzația de măreție cerească și îngenunchere creștină. De atunci, din 1975, ostrovul Ortodoxiei românești de la Ierusalim s-a consacrat ca una dintre vetrele cele mai înălțătoare ale credinței strămoșești. De-a lungul anilor așezământul a cunoscut binefăcătoare prefaceri, ce-au sporit confortul pelerinilor și au conferit întregii zidiri noblețea tocmirii minunate. În 2000 Patriarhul Teoctist, aflat în Țara Sfântă într-un pelerinaj cu prilejul celor două milenii de creștinism, a sfințit piatra fundamentală a noii case pentru pelerini.

Viața curge aici ca în așezările monahale de pe la noi, cu slujire mănăstirească și participarea pelerinilor din România, tot mai numeroși de la un an la altul. E un loc primitor și anteic. Se grijesc acum de bunul lui mers slujitori devotați, conduși în prezent de părintele arhimandrit Teofil. Acesta e secondat de ieromonahul Ioan, și de alți părinți, de maici și câțiva mireni tot timpul la datorie. Acești veghetori urmează unui șir ilustru de oameni ai Bisericii care s-au găsit în misiune la Ierusalim, păstorind cu dragoste și iscusință acest scump tezaur spiritual, care s-a aureolat cu renumele de topos sacru românesc în Țara Sfântă. Se petrece în acest spațiu răscolitoarea întâlnire cu izvoarele, spre care îi poartă pe creștini dorul de Dumnezeu, cum slovenește în cartea-album „Așezămintele Românești din Țara Sfântă“ Preasfințitul Timotei Prahoveanul, el însuși o vreme vrednic superior și reprezentant al Patriarhiei la Ierusalim: „Cu acest dor pentru Domnul, românii au mers în pelerinaj la Ierusalim, pe urmele pașilor Săi. Din aceeași iubire sfântă au dorit să ridice acolo biserică românească ca să înalțe rugăciuni stăruitoare pentru românii din țară și de pretutindeni“. Așezământul de la Ierusalim, căruia i s-a adăugat în perioada interbelică Schitul de la Iordan, ruinat și ostatec într-o zonă minată de armata israeliană, precum și splendidul Așezământ de la Ierihon, zidit în anii de după 1989, au temeinicit cu jertfă o proeminentă prezență ortodoxă românească în Țara Sfântă.

Te găsești, pășind aici, într-un ostrov al Ortodoxiei românești, armonios integrat cu celelalte zidiri bazilicale și mănăstirești ale altor seminții de pe fața pământului. Toaca și clopotele, cu zicerea lor plină de înfiorări, înmiresmează aerul cetății sfinte cu duhul ținuturilor de la Carpați, Dunăre și Marea cea Mare. Dorul de Domnul crește în acest topos în intensitate spre a viețui cât cei călătoriți pe drumurile mântuirii fi-vor pe fața pământului.