Oul de sub cloşcă

În presă şi în diferite mesaje de pe internet am întâlnit destul de frecvent o expresie pe care o credeam pierdută pe la marginea vocabularului pasiv al celor mai vechi, care mai au în minte reprezentări ale ocupaţiilor rurale: „a fura oul de sub cloşcă“. Iată câteva contexte: „Noi, care ştim foarte bine să furăm ouăle de sub cloşcă, am emis norme“; „Un găinar care a furat ouăle de sub cloşca mătuşii Florica“. Atrage atenţia faptul că, adesea, apare cuvântul şi cu valoarea de adverb, având sensul „chiar (şi)“: „Atenţie la buzunare, ăştia fură şi oul de sub cloşcă“; „şmecheri care te mint frumos şi fură şi oul de sub cloşcă, râzându-ţi în nas!“. Această construcţie ne dă explicaţia folosirii expresiei: „a fura oul de sub cloşcă“, cu varianta „a fura cloşca de pe ouă“, înseamnă „a fi foarte şiret, a înşela“. Iată un exemplu din literatură, cuprinzând cea de a doua formulă: „Fă-te om de lumea nouă/Să furi cloşca după ouă“ este titlul celui de al XVI-lea capitol din romanul Ciocoii vechi şi noi, al lui N. Filimon.

Constatăm că „virtuozitatea“ unui hoţ poate fi cotată pe baza unei probe nu numai dificile (ştiut fiind că o cloşcă se apără, „cârâie“), ci chiar fără finalitate practică: oul clocit nu are nici o valoare, ca şi cloşca, privită ca pasăre - pentru gătit, deoarece este slabă; prin urmare, cloşca (deşi nu este vorba de cea cu pui de aur!), respectiv oul clocit apar ca adevărate... trofee! De aceea, trebuie să admitem că, iniţial, formularea completă a fost „a fura cloşca de pe ouă fără să cârâie“ (înregistrată de Zanne, Proverbele românilor, vol. I). De altfel, inutilitatea acţiunii este pusă în lumină de o variantă a expresiei, în care referirea se face la o pasăre de pădure: „fură oul de sub coţofană înseamnă «mare hoţ, tâlhar neaoş de păduri, un hoţ şi jumătate»“ (după un Glosar din Vâlcea al lui G.F. Ciauşanu, publicat în 1931), pasărea respectivă fiind renumită pentru „cârâiturile“ pe care le scoate. Varianta apare şi la Ion Ghica, în care aflăm şi o altă probă de virtuozitate: Stoian, un personaj din Bucureştii anilor 1821-1860, „bătea de snopea, fura cum se zice şaoa de sub călăreţ şi oul de sub coţofană“ (Ion Ghica, Bucureştiul industrial şi politic; 1876).

Este interesant de observat că unul din contemporanii noştri cunoaşte completarea, firească, la care ne-am referit, deşi formularea sa este numai una apropiată de prototip: „în România se vând şi ouăle de sub cloşcă, fără ca măcar găina să se trezească din somn“.

Tot aşa, ideea de „abilitate“, „dexteritate“ este ilustrată de o altă expresie, tot cu referire la păsările de curte, pe care a înregistrat-o Anton Maria del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, într-un fragment din Istoria sa, publicat în traducere sub titlul Descrierea Ţării Româneşti; este vorba de o anumită faimă a Domnitorului, care ar fi poruncit „să fie puse unele biruri în întreaga ţară, dar cu aşa de bună rânduială încât supuşii să fie tulburaţi cât mai puţin cu putinţă. În această privinţă îmi amintesc că am auzit pe români spunând că domnul Constantin Brâncoveanu ştia să jumulească găina fără să o facă să ţipe“.

Pentru contemporani, formule ale expresiei discutate au căpătat valoarea de caracterizare, la superlativ, a necinstei propriu-zise, ca manifestare, justificată, a indignării (cităm tot de pe internet): „Se fură şi oul de sub cloşcă“; „Aceşti hoţi fură tot, şi cloşca de pe ouă; bieţii bătrâni sunt la cheremul tuturor şmenarilor“; „Unor cetăţeni alegători li se pare normal ca cei pe care îi votează să le fure şi cloşca de pe ouă“.

În sfârşit, să notăm o orchestrare a motivului, de tip fabulă: „Aţi fi în stare să furaţi oul de sub cloşcă şi să-l daţi lupului spunând că el l-a făcut“.