Păcatele gândirii în scenarii

Eram, cred, student prin anul III, când un cunoscut medic din Iaşi i-a spus pentru prima dată tatălui meu o formulă, care caracterizează, într-un fel, sistemul concentraţionar comunist. Gata, suntem terminaţi sau salvaţi, Ceauşescu are paranoia, i-a spus sfătuitorul lui, care ştia cam toate zvonurile din lumea medicală din capitala Moldovei. Tata, un ţăran mai răsărit, care avusese prilejul să mai iasă în lume, a preluat zicerea medicului, a folosit-o o scurtă perioadă, după care a modificat-o uşor. Măi, uite ce am aflat eu, Ceauşescu este grav bolnav, repeta el. Atenuase, cumva, impactul primei descoperiri, a adaptat-o la satul nostru de la capătul lumii. Eu am rămas în cap, însă, cu formula de "om paranoic", legată de comunism. Ceauşescu, am înţeles, devenise prizonierul unei viziuni care sfărâma totul în jur, după scenarii pe care i le trasa însăşi puterea acestei viziuni înguste şi violente, după ce îi cucerise creierul îmbătrânit. Între aceste ziduri tari, foarte puternice, se afla acest om, secătuit de orgoliu. Nu mai avea scăpare, şi cu el, noi toţi. M-am întrebat, multă vreme după aceea, cum a fost posibilă o astfel de situaţie. Deşi nevăzute, liniile de forţă ale acestei maladii devin obiective, prin felul cum distrug totul în jur.

Mai întâi, cred că totul porneşte de la un nestăvilit orgoliu şi de la lipsa unei minime umilităţi în faţa celorlalţi. La acest capitol, sistemul concentraţionar al comunismului năştea doar paranoia în jur, prin felul cum se manifesta. Dar lucrurile merg mai în adânc. Gândirea materialistă, care ascultă orbeşte de o raţiune, fie ea şi magnifică, dar lipsită de asocierea iubirii în înţeles creştin, nu poate să producă decât scenarii de tip paranoid. Să ne amintim de scările la cer pe care le proiecta progresul social, cu un stadiu numit "epocă de aur", nu? Lucrurile, în ceea ce priveşte comunismul, între timp, au fost lămurite şi la acest capitol.

De unde vine pofta nebună pentru tot felul de scenarii, astăzi? Urmărind emisiunile despre politică şi viaţa socială, vedem că cei de acolo vorbesc doar în şabloane şi scenarii, construiesc foarte repede, cu abilitate şi pasiune întunecată, scenarii dintre cele mai abracadabrante. Imediat după revoluţie, ziarele erau pline de comentarii, care însăilau câte o prevestire rea. Nici un fapt real nu putea răsturna gândirea în ansamblu, una halucinatorie, a unui ziar. Am putea vedea, astfel, citind scenariile profeţite de ziariştii de atunci, faţă în faţă cu realităţile petrecute, că România s-a mişcat după traseele unor halucinaţii în acei ani. Cred că o cauză destul de importantă a acestui fenomen din mass-media era şi deprinderea pe care o căpătasem în comunism, de a gândi astfel, paranoid. Când "Evenimentul zilei", în 1992, a încercat să forţeze schimbarea centrului de greutate dinspre comentariu spre ştire, a apărut un alt fel de eveniment. Ziariştii, deşi erau pedepsiţi cu amenzi de câte trei salarii pentru greşeli de informare, scriau ştirile mai mult fabulând. Atunci a apărut găina care năştea pui vii, pe undeva pe la Iaşi. De altfel, la baza informării globale, astăzi, în mass-media, s-a construit un întreg sistem, aproape instituţionalizat, numit în literatura de specialitate sistem de manipulare.

Boala "scenaritei" s-a infiltrat în cele mai diferite locuri, lovind, producând chiar răni, acolo unde ajunge. Vorbind despre o asemenea traumă, s-ar înţelege că pot întrevedea şi o soluţie. Greu de judecat, la nivel general. În plan individual, cred, ar trebui ca fiecare să ierte şi să uite totul, atunci când este vizat de un astfel de rău. O traumă sufletească de acest fel se amplifică şi din ciocnirea invizibilă a unor astfel de forţe, după modelul reacţie şi contrareacţie, forţe pe care le pune în mişcare înţelegerea tendenţioasă, graba, lipsa înţelepciunii şi le poate stinge doar iertarea. Soluţia iertării creştine dă roade pentru toţi. Şi, apoi, în al doilea pas, să fim conştienţi că orice gândire în scenarii, fără realitate concretă, ne îmbolnăveşte sufleteşte, ne înstrăinează de lumea noastră. Ne roade tăria credinţei, până la urmă.