Păcatul nu este gratuit

Atunci când diavolul ne îndeamnă să ne lăsăm înrobiţi de un păcat, îl îmbracă în veşminte frumoase şi îi dă aparenţa virtuţii. Astfel, orice vicios nu doar că va ţine cu dinţii de patima care îi subjugă voinţa, dar o va şi apăra cu argumente inteligent construite. Cel mai adesea, înainte de a se convinge irevocabil pe sine însuşi, va izbuti să îşi atragă un număr de adepţi, devenind nu doar un veritabil avocat al diavolului, ci şi, măcar în ochii altora, un apărător al libertăţii.

Definiţia laică şi modernă a păcatului suferă, parcă pe zi ce trece, noi modificări. Apare prezentat ca un produs căruia i se face reclamă, dezirabil şi uşor de procurat. Indispensabil omului nou, păcatul a devenit un accesoriu al statutului social lipsit de griji, propulsându-şi, aparent, deţinătorul pe un piedestal dedicat modernismului şi progresului, chiar şi în lipsa acestora. Altfel spus, chiar dacă omul păcătos nu excelează prin nimic, simplul fapt că păcătuieşte îi conferă, în această societate pe care noi o croim strâmb, un statut de excelenţă.

Desigur, şi în această lume a păcatului convertit în calpă virtute, există lideri. Dacă un astfel de lider lansează îndemnul la păcat, el va fi urmat, datorită respectului care i se acordă, în mod nejustificat. În ultimul timp, o seamă de adepţi ai viciului, indiferent de forma în care se manifestă acesta, se erijează în luptători. Profitând de o promovare inexplicabilă în mass-media, emit strigăte războinice în direcţia celor care îi deranjează. Şi cum Biserica este cea care luptă împotriva păcatului, ea a devenit ţinta favorită. Dacă, în vremea de groaznică amintire a comunismului, creştinismul ortodox era atacat, susţinându-se o ideologie găunoasă, astăzi este atacat pentru a se apăra o seamă de practici reprobabile. Nimic, aşadar, nu este nou sub soare. De propagandă în favoarea răului am avut, avem şi vom avea parte. Important este doar să cunoaştem trecutul, învăţând bine din erorile lui, spre a nu le săvârşi noi înşine.

Suntem creştini pentru că aşa alegem. Suntem ortodocşi pentru că aşa decidem. Noi şi nu doar câţiva practicanţi ai viciului, care şi-ar dori să hotărască în numele nostru. Nu alţii, oricine ar fi ei şi oricât de convingător şi-ar recita discursurile. Această certitudine, armonie a raţiunii, sentimentului şi voinţei, este foarte importantă, deoarece păcatul, mai ales în starea sa înrobitoare şi degradantă, viciul, nu oferă decât promisiuni de neîmplinit. În locul seninătăţii unui suflet împlinit prin îndumnezeire, oferă doar neliniştea şi neastâmpărul vinovat al patimii. Şi, mai ales, în locul libertăţii celor sinceri cu ei înşişi, aduce sclavia ideilor de împrumut, folosite pentru a justifica păcatul şi "necesitatea" lui.

Vina celor ce ne atrag spre patimă este uriaşă, imposibil de şters prin alăturări meşteşugite de cuvinte. Nu înseamnă, însă, că aceia care le urmează îndemnurile sunt absolviţi de responsabilitate. Greşind, persistând în greşeală şi promovând, prin acţiunile noastre, greşeala, ne facem şi noi vinovaţi. Osânda imediată este aceea de a-i vedea pe ceilalţi, poate chiar pe cei dragi nouă, împătimiţi de aceleaşi lucruri care ne distrug pe noi. Păcatul, hrănindu-se din fiinţa noastră şi a altora până la pustiire, nu este niciodată, în ciuda "reclamelor", gratuit!