Pacea şi confortul

Când locuieşti într-un oraş mare şi plin de forfotă mai tot timpul îi invidiezi pe cei de la ţară şi din oraşele mai mici pentru liniştea şi pacea care domneşte în jurul lor. Cel puţin aşa se credea dintotdeauna că la ţară se odihneşte sufletul. Cei care locuiesc la ţară ar putea să contrazică foarte uşor această afirmaţie, mai ales acum când, încet-încet, dispare bariera dintre sat şi oraş. Există o oarecare linişte la sat, evident nu sunt atât de multe maşini, evident nu sunt atât de mulţi oameni, dar asta nu înseamnă că este automat pace şi linişte. Din contră tocmai pentru că sunt mai puţin oameni, ei tind să fie mai zgomotoşi. E suficient să asistaţi la o „petrecere“ sătească sau la faimoasa discotecă de sâmbătă seara ca sa auziţi decibeli dezlănţuiţi care în oraşele mari ar pricinui venirea poliţiei şi amenzi.

E un mare păcat că satele se transformă, din ce în ce mai mult, nu în oraşe, ci în mahalale în care din ce în ce mai multă lume dă muzica la maxim şi ambalează motorul maşinii germane second-hand cu care speră să îi impresioneze pe consătenii mai puţin norocoşi.

Totuşi e normal ca satele să treacă accelerat prin etapele pe care oraşele le-au parcurs de-a lungul timpului. Mai ales că în România satele au îngheţat în timp şi au rămas undeva în anii ’50, anii nefaşti ai colectivizării timp de 40 de ani, până când, după reglementarea regimului proprietăţii, au început încet-încet să se dezvolte. Iar dezvoltarea implică, automat, nelinişte, zgomot, forfotă. Dezvoltarea lor va fi din ce în ce mai accentuată de integrarea europeană. Fondurile europene pentru infrastructură, odată ce vor fi îmblânzite de primării, vor aduce apă curentă, canalizare, gaze, gunoieri, şi satul va fi doar un oraş cu clădiri mai scunde şi mai puţine.

În toată tranziţia asta însă se va pierde liniştea. Probabil că ăsta e preţul pe care trebuie să îl plătească oamenii pentru a avea confort. Pace contra confort. O ecuaţie atât de simplă şi familiară tuturor de atâta vreme. Când nu era confort, totul era simplu şi ieftin. Gunoiul era ars sau aruncat in spatele curţii, oricum era biodegradabil, apa nu costa nimic, gaze, curent, toate nu existau. Deci, nici preocuparea de a găsi bani pentru a le plăti. Acum toate există şi costă. Iar banii de câştigat nu prea sunt la sate. De aici, stresul, de aici, plecatul în Italia şi Spania, de aici, pierderea liniştii interioare şi manifestarea ei exterioară, zgomotul din ce în ce mai mare.

Cea mai mare pierdere însă este faptul că nu mai ai unde pleca ca să te linişteşti. Pacea a fugit de la sate, ultimul său bastion, pustiu nu mai există, peste tot se exploatează păduri, râuri, munţi, stânci. Ce poţi face ca să te linişteşti? Să pleci în lume? Dar lumea este la fel peste tot, chiar şi în cele mai izolate colţuri ritmul civilizaţiei a ajuns şi înteţeşte neliniştea. Nu mai avem refugii exterioare în faţa acestei creşteri accelerate a neliniştii în care trăim.

Mă întreb de ce salutul celor din vechime era „pace vouă“. De ce nu îşi urau bogăţie , frumuseţe sau cine ştie ce altceva, ci făceau această urare. E ceva ce noi am pierdut , un înţeles profund al vieţii, în care tulburarea şi neliniştea erau un rău mai mare decât sărăcia şi lipsa statutului social. E inevitabil progresul material, dar nu e necesar ca el să fie însoţit de pierderea păcii. Pentru că, de fapt, confortul urmărit de acest progres are ca scop tocmai pacea, lipsa de tulburare. El nu este scop în sine, ci un mijloc şi ar trebui să îl tratăm ca atare. Altfel riscăm să ne tulburăm şi să ajungem să avem case luxoase, maşini arătoase, dar să nu mai avem linişte nici în jur şi nici în inimă. Poate că ar trebui să ne mai adresăm şi noi din când în când acest salut duhovnicesc. Ca să ne reamintim că bogăţia cea mai mare este pacea şi că merită să o căutăm şi să-i urmăm mai mult decât orice. Pace tuturor!