Pagină de Pateric la Mănăstirea Slatina

Învățătura Bisericii noastre consideră sfârșitul omului ca pe o etapă către viața veșnică. De aceea toate rânduielile și rugăciunile legate de acest moment au o caracteristică eshatologică, pregătind sufletul răposatului pentru a se înfățișa înaintea nemitarnicului Judecător, aducând, deopotrivă, balsam de mân­gâiere apropiaților defunctului şi încurajându-i întru nădejdea reîntâlnirii cu cei dragi. Asemenea realități le-am retrăit nu de mult, participând la slujba de pogribanie a monahiei Eufrosina Grosaru de la Mănăstirea Slatina, din binecuvântatul ținut al Sucevei.

Personal nu am cunoscut-o, dar, din relatările celor ce au avut bucuria de a-i sta în preajmă, am dedus că petrecerea sa prin vremelnica viață pământească a fost aidoma unei lumânări de înviere: a ars ca să lumineze în juru-i nu printr-o charismă specială, nu prin aşezarea în demnități înalte din viața Bisericii, nu prin cuvinte ales meșteșugite și așternute pe hârtie ori rostite în adunări importante, ci prin adânca-i smerenie, prin asumarea vieții monahale cu bucurie și jertfă.

Maica Eufrosina Grosaru, pornind din același sat de la poalele Munților Stănișoara, Mălini, unde-și are obârșia neuitatul poet Nicolae Labiș, a intrat în viața monahală la o vârstă fragedă, la Râșca, fiind călugărită, apoi la Mănăstirea Vorona, împreună cu sora ei, maica Mitrodora, și cu mama lor, Casandra, devenită monahia Casiana.

Dovedind o totală disponibilitate în asumarea sarcinilor ce i se încredințau, prin anii ‘60 i s-a rânduit ascultare la căminul preoțesc din cadrul Centrului eparhial Iași, ea îngrijind întreg edificiul cu o exemplară dăruire și smerenie. Exersa filoxenia Patriarhului Avraam cu deplină responsabilitate și neirosită răbdare, primind numeroase aprecieri din partea multor ierarhi, stareți, preoți, toți preţuind cumpănirea între rugăciune și muncă a harnicei călugărițe. Până și rigurosul eclesiarh al Catedralei ieșene, arhimandritul Partenie Apetrei, nu găsea la adresa ei decât cuvinte de laudă, numind-o sugestiv, pentru implicarea cu trup şi suflet în ascultarea în­credințată, „stăpâna așezămân­tului”. Fostul egumen al Schitului Vovidenia, protosinghelul Clement Schipor, la rându-i slujitor al Catedralei din Iași, dar și secretar, timp de vreo 17 ani, la Palatul mitropolitan, care i-a fost ceva vreme duhovnic maicii, își amintește și astăzi cum, zilnic, spre revărsatul zorilor, fereastra de la chilia ei se lumina discret de flacăra lumânării aprinse pentru tainica întâlnire cu Dumnezeu. Punctuală, monahia de la Mălini, deși adesea purta vizibil pe trupu-i ostenit povara grea, dar și frumoasă a ascultării, își începea fiecare zi pe la orele 4-5 dimineața cu pravila personală, trecând apoi la corvoada obişnuită, nelipsind niciodată de la slujbe, rânduială păstrată până aproape de creștinescu-i sfârșit.

Fără a teoretiza, călugărița Eufrosina a înțeles și a arătat discret, dar consecvent, că monahismul este inima Bisericii, maximalism creştin, model de comuniune de viaţă şi iubire, valori pe care noi, călugării, trebuie să le înfățișăm în raport cu lumea. Da, monahul are suprema menire de a-L arăta pe Dumnezeu lumii, însă nu la modul conceptual, ci în primul rând prin viețuirea lui în prezenţa Cerescului Tată.

Așa a trăit și a mărturisit maica Eufrosina: înveșmântată în tăcere, întrarmată cu platoșa răbdării, având ochii ațintiți mereu la Hristos, împlinindu-şi ascultarea până la vârsta senec­tuții, când, retrasă la voievodala chinovie de la Slatina, și-a continuat lucrarea, rostogolind boabele metaniei cu însuflețire și nestins dor de Cer. Toate acestea i-au fost recunoscute în timpul vieții, dar mai abitir la ceasul vremelnicei despărțiri, când, lângă trupul ei fără suflare, străjuit de lumânări plăpânde, dar și de multe flori, în ziua pogribaniei s-a adunat un numeros sobor de preoți și diaconi în frunte cu Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, cel ce odinioară, ca arhidiacon al chiriarhului moldav din anii ’90, dar și slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iași, a cunoscut-o și apreciat-o. Acum, purtând pe vrednicii săi umeri omofor rourat de har dumnezeiesc, a venit din cetatea Bucureștilor spre a-i fi aproape, a-i rosti dezlegările rânduite și, împreună cu soborul de slujitori și obștea maicilor, spre a o conduce până la bolțile veșniciei, în tihnitul cimitir al mănăstirii.

La vremea cuvenită, sâmbătă, 16 februarie, în zorii zilei s-a oficiat dumnezeiasca Liturghie, ultima din lumea pământeană la care participa smerita călugăriță. Apoi, cu lumânări în mâini, preoții s-au apropiat de sicriul troienit de flori aduse de departe de cel care, în tinerețile lui, s-a bucurat de atenția și grija maicii Eufrosina. Slujba a început, iar glasurile preoților, îngemănate cu cele ale maicilor și ale câtorva rubedenii ori cunoștințe din cinul mirenesc, psalmodiau duios: „al Tău sunt eu, mântuiește-mă”, cântarea devenind nu doar o stăruitoare rugăciune, ci și o res­pirație a Bisericii, mijlocind sinergic pentru sufletul celei mutate în lumea de dincolo. Razele soarelui pătrundeau din belșug prin ferestrele strâmte ale sfântului locaș și se transformau în sârme de lumină, răspândin­du-se ordonat prin ungherele întunecate. Discret luminau și chipul octogenarei călugărițe, ca o prefigurare a luminii neînserate către care se îndrepta.

La timpul potrivit, Preasfin­țitul Părinte Timotei a evocat viața și petrecerea monahiei Eufrosina, realizând o nescrisă și emoționantă filă de Pateric. După cele cuvenite, soborul, maicile din obște și toată asistența s-au îndreptat spre mormânt. Călu­gărițele își purtau surata către locul de vremelnică odihnă, cântând sfios cele rânduite. Trecând prin gangul clopotniței, am avut impresia că bolta generoasă deschidea parcă o poartă spre o altă lume, iar verdele brazilor străjuitori ai țintirimului Slatinei, iviţi printre ziduri, transpuneau rugăciunea cunoscută a trisaghionului într-o uluitoare experi­ență palpabilă: „loc luminat, loc cu verdeață”.

Lângă zidul multisecular ce împrejmuiește chinovia Slatinei a fost așezat unul din „stâlpii trainici” ai acesteia: monahia Eufrosina Grosaru. Natura din jur, solidară cu starea noastră, răspândea un amestec de tristețe rourată de nădejdea Învierii, a revederii. Lumina zilei se cernea stins, căci călugărița plecată dintre noi parcă luase cu sine o parte din ea.

Cu chipu-i senin, purtându-și Crucea suferinței cu nezdruncinată credință, maica Eufrosina se grăbea a-I rosti Preabunului Mântuitor: „lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa drep­tății pe care Domnul îmi va da-o”.