De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Pâinea şi bobul de grâu
În marea Sa iubire de oameni, Domnul nu a creat nimic la voia întâmplării. Fiecare demers a tot ceea ce ne înconjoară este încărcat cu o pedagogie profundă. Să luăm de exemplu pâinea. Vitală pentru om, nu lipseşte de pe masa omului. Dar proaspătă şi bine rumenită cum o primim, ea străbate un drum lung şi anevoios până să ajungă la noi. Bobul de grâu a înţeles că trebuie să moară mai întâi şi să putrezească în pământ, după cuvântul Mântuitorului, pentru a da roadă, dar omul nu a înţeles că trebuie să moară păcatului pentru a se bucura de lumina dumnezeiască.
Pronia divină nu permite ca sămânţa din care va ieşi pâinea să cadă numai lângă drum, pentru ca păsările să o mănânce, doar în loc pietros, ca să se usuce, sau între spini, ca să fie înăbuşită.
El Însuşi fiind Pâinea Care S-a pogorât din cer (Ioan 6, 35), înmulţeşte în continuare pâinile, după cum şi înainte de Întruparea Sa, a dăruit mană din ceruri precum este scris: „Pâine din cer le-a dat lor să mănânce” (Ioan 6, 31).
Dar lucrarea Domnului nu o exclude pe cea a omului. Şi după cum pâinea se frământă pentru a-şi împlini scopul de a hrăni, tot astfel şi omul trebuie să îndure cu răbdare frământările vieţii pentru a-şi găsi odihna sufletului. (Paul Negoiţă)



.jpg)