„Până-ţi limpezeşti sufletul, îţi vezi mizeria din tine“

Se spune în Pateric că trei oameni s-au hotărât să facă ceva pentru Dumnezeu. Şi anume, unul a zis: „Eu mă duc în pustie, pentru Dumnezeu“; al doilea a zis: „Eu, precum scrie în Scriptură - «fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» -, mă duc să-i împac pe oameni ca să mă numesc fiul lui Dumnezeu“; ultimul a zis: „Este scris în Scriptură - «bolnav am fost şi M-ai cercetat» -; eu mă duc să ajut bolnavii“. Şi s-a dus fiecare dintre cei trei la locul pe care şi l-a fixat şi la osteneala pe care şi-a luat-o pentru a se apropia de Dumnezeu. Şi de la o vreme, cei doi care s-au dus, unul să împace pe oameni, altul să îngrijească bolnavii, au văzut că nu au rezultatele dorite de ei şi s-au gândit să meargă la fratele din pustie, să vadă ce a realizat. S-au dus acolo şi i-au spus de necazurile lor, că oamenii nu vor să se împace, că nu se lasă înduplecaţi, că bolnavii nu-s mulţumiţi de felul cum sunt ajutaţi, şi zic: „Frate, tu ce ai realizat, ce ai împlinit aici în retragerea ta?“. Şi fratele zice: „Aduceţi nişte apă din baltă“ (era o baltă acolo şi au adus apă într-un vas). Şi după ce au mai stat de vorbă, de la o vreme apa s-a limpezit în vas şi zice cel din pustie: „Aţi văzut apa asta, când am adus-o, cât era de tulbure. Vedeţi cum este acum? Limpede! Asta am realizat eu în pustie, mi-am limpezit sufletul!“. Şi au constatat cei doi că el a fost cel mai câstigat, că şi-a limpezit sufletul. Dar până-ţi limpezeşti sufletul, îţi vezi murdăriile, îţi vezi mizeria din tine.