Paparude

Când despre cineva (în special despre o femeie) se spune, în registru popular, că arată „ca o paparudă“, se subliniază ideea că persoana respectivă este caraghioasă, fiind îmbrăcată ridicol sau „împopoţonată“, „sulemenită“. De altfel, în dicţionarele limbii române, termenul paparudă apare înregistrat şi cu explicaţia „epitet depreciativ pentru o femeie îmbrăcată ridicol sau fardată exagerat“ (din vorbirea familiară). O remarcă recentă de pe internet: „Arată ca o paparudă, dar are rochie de 100.000 euro... Ce să-ţi spun???“.

Din perspectivă psiholingvistică, reprezentantelor sexului frumos trebuie să li se atribuie maliţia ce caracterizează o întreagă serie de expresii care veştejesc derapaje vestimentare ale... altor femei, ca şi preocuparea de înfrumuseţare cu ajutorul drésurilor; comparaţiile reflectă iniţial reprezentări şi forme mentale ale mediului rural: „gătită (dichisită, ferchezuită) ca o paparudă, ca o brezaie, ca o sorcovă, sau ca o vasilcă“.

După cum se poate observa, termenul de comparaţie din formulele citate îl constituie personaje mascate sau diverse obiecte împodobite, ce apar în datinile de Crăciun şi de Anul Nou. De exemplu, la propriu, „brezaia“ este o persoană îmbrăcată cu „velinţe sau zdrenţe de toate culorile şi cu clopoţei“ (Dicţionarul Academiei), elemente şi accesorii la care pot fi raportate, la rigoare, „gătelile“, oricât de preţioase: „Diamantele şi rubinele sunt aruncate pe dânsa cu lopata, parcă e brezaia sau teleloaica“ (N. Filimon). „Vasilca“ este un obicei muntenesc; aşa se numeşte „un cap de porc înzorzonat cu care flăcăii colindă la Sfântul Vasile“ şi epitetul poate fi atribuit unui personaj „plin de zorzoane ridicule“ (Scriban).

Evocarea „paparudei“ se datorează importanţei deosebite pe care a avut-o un ritual de fertilitate practicat la date fixe, la începutul verii ori pe timp de secetă. Să ne oprim, pe scurt, asupra costumaţiei. Iniţial, actantele erau tinere (mai rar un băiat), aparţinând colectivităţii rurale autohtone („fătuţe“ din sat) care, peste pielea goală, îmbrăcau „fuste“ din crenguţe de salcie sau din fire de boz, de stevie sau de pelin, la fel fiind mascat (uneori) şi bustul. Dacă era un băiat, „paparuda“ era în întregime acoperită cu verdeaţă, iar pe cap avea o mască în formă conică, tot din frunze (după Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea, 1976). În timp ce dansau, bătând din palme, jucătorii erau udaţi cu apă, act care, dat fiind şi costumul vegetal, indică o manifestare de magie homeopatică: apa turnată peste crengile de copac şi peste plantele de câmp cu frunze verzi era o imitaţie de provocare a ploii, invocată pentru câmp: „Paparudă, rudă, Vino de mă udă! Cu găleată plină, Ploile să vină!“.

Dar, ca şi în cazul altor obiceiuri, stratificările din cadrul colectivităţii rurale şi al lumii mahalalelor (nefiind de neglijat nici influenţa religiei creştine, ce cunoaşte, pentru aducerea ploilor, diverse procesiuni) au făcut ca paparudele să fie mai ales ţigănci, chiar femei mai în vârstă, ce se drapau cu frunze şi crengi peste îmbrăcămintea obişnuită, rămasă cel puţin exotică până astăzi.

Un motiv în plus (pe lângă „goliciunea“ de odinioară a tinerelor, convertibilă, probabil, măcar în decolteuri exagerate) de a ridiculiza găteala excesivă a femeilor, o pornire de... etică somptuară la care vor fi aderat uşor şi bărbaţii!