„Paradis pământesc“ sau „Împărăţia cerurilor“?

Găsim adeseori în cutia poştală broşuri sau reviste sectante a căror temă principală este apropierea celei de-a doua veniri a lui Hristos, urmată de o pretinsă "guvernare" a Lui peste cei aleşi, într-un paradis pământesc. Imagini idilice prezintă împlinirea unei profeţii din Is. 11, 6, în care se descrie convieţuirea paşnică a oamenilor cu animale domestice şi

fiare sălbatice. În paralel, sunt prezentate cataclismele naturale şi antropice ale lumii prezente, ca fiind semne premonitoare ale unui apropiat sfârşit al lumii. Prezenţa timpurilor finale reprezintă o teză doctrinară de bază a grupărilor advento-mileniste. Inventarierea atâtor cutremure, inundaţii, conflicte umane, dezastre ecologice trezeşte interesul şi chiar simpatia celor sensibili la suferinţele Planetei. Mai nou, febra creată în jurul pretinsei date a sfârşitului lumii în 2012 a cuprins pe tot mai mulţi semeni ai noştri. De la documentare elaborate, cu concursul unor "specialişti" entuziaşti, precum Gregg Braden, şi până la filme artistice spectaculoase, beneficiind din plin de sprijinul efectelor speciale, cauzele "sfârşitului" au fost analizate în detaliu: calendarul mayaş, alinierea planetelor cu centrul galaxiei, iminenţa inversării polilor magnetici ai pământului etc. Unii profeţesc o conflagraţie mondială, un Armaghedon cathartic, în care Hristos, confundat adeseori cu Arhanghelul Mihail, ar învinge definitiv forţele satanice, inaugurându-şi domnia pământească milenară. Precum vedem, o cascadă de neadevăruri dogmatice, lipsite de fundament biblic, dar tentante pentru cei ce doresc rescrierea creştinismului din temelii. Să le cercetăm succint.

Atât tema Armaghedonului, prezentă în Biblie la Ap. 16,16, cât şi cea a paradisului nu se pot reprezenta spaţial, luând drept bază concretă actuala configuraţie a pământului, ci acea operă de restaurare a creaţiei, numită în mod sugestiv "cer nou şi pământ nou" (Ap. 21,1; 2 Ptr. 3,13) sau "naşterea din nou a lumii" (Mt. 19,28) - după cum se exprimă Hristos Însuşi, Care nu acceptă domnia pământească, respingând atât ispita diavolului, cât şi iscodirile lui Pilat, căruia îi replică tranşant: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". În predicile Sale, El vorbeşte în repetate rânduri de "Împărăţia cerurilor", nu ca o realitate virtuală, ci ca o promisiune veridică pentru răsplătirea drepţilor. În acest sens, expresia "ceruri" denumeşte lumea spirituală, în ideea menţionată încă din Geneză, unde capătă o definire antitetică faţă de lumea materială, "pământul" (Fc. 1,1). Confuzia dintre Hristos şi Mihail se rezolvă uşor, dacă se cercetează textul paulin din Evr. 2, 16, unde se stipulează că Domnul "nu a luat firea îngerilor, ci obârşia lui Avraam a luat".

O scurtă remarcă se cuvine să facem şi despre mileniu. S-a încercat justificarea acestei durate a Împărăţiei pământeşti a lui Hristos pornind de la textul Ap. 20,10. Aici, însă, originalul grec al Scripturii conţine o exprimare la plural, traducerea corectă fiind "mii de ani", şi nu o singură mie. De asemenea, sunt nebiblice justificările sectare care promovează o regalitate a lui Hristos asupra unei elite de supravieţuitori ai Armaghedonului şi drepţi înviaţi, excluzându-i pe păcătoşi, a căror înviere s-ar produce la sfârşitul perioadei milenare. În textul de la In. 5,29, Hristos vorbeşte, însă, în mod neechivoc, de învierea concomitentă a drepţilor şi păcătoşilor, iar în pilda înfricoşatei judecăţi, lucrarea simbolică a separării oilor de capre implică prezenţa conştientă şi simultană a celor două categorii de oamenim înviaţi. La fel, pretinsa neantizare a păcătoşilor, ca pedeapsă ce desfiinţează, practic, iadul (celebra "trecere în nefiinţă"), este tot o înşelare sectantă potrivnică adevărurilor scripturistice, care descriu suferinţele reale ale condamnaţilor, prin sintagma "plângerea şi scrâşnirea dinţilor". Reproducerea acestei expresii în manualele de Religie a stârnit, deja, reacţia necontrolată a unor detractori ignoranţi, care se grăbiseră să-i acuze pe nedrept pe autori de intoleranţă, deşi aceştia n-au făcut altceva decât să reproducă avertismentul dat de Hristos. De fapt, o atare atitudine se înscrie în mentalitatea generală autarhică, nihilistă, a unei societăţi bolnave din punct de vedere spiritual, care consideră drept valori supreme hedonismul şi materialismul. Nu-i de mirare, aşadar, că în acest context se răspândesc cu repeziciune concepţii apocaliptice psihotice, menite să polarizeze noi adepţi unor curente religioase caracterizate prin impostură şi mercantilism.