Paradoxul convertirii şi taina inimii

Ieromonahul benedictin Gabriel Bunge, renumit exeget al tradiţiei patristice, s-a convertit la ortodoxie. Unele persoane ar putea spune că gestul era previzibil. După o viaţă dedicată cercetării rolului pe care l-au jucat tratatele lui Evagrie Ponticul atât în procesul de formare a monahismului creştin, cât şi în dezvoltarea tradiţiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, se poate spune că decizia propriei sale convertiri nu este atât de surprinzătoare. Părintele trăia ortodoxia în toate căutările sale. În fond, s-ar mai putea spune că acelaşi lucru s-a întâmplat, în primăvara anului 2007, şi cu profesorul de confesiune protestantă Karl Christian Felmy. După parcursul unei vieţi concentrate asupra cercetării dogmaticii, eclesiologiei şi iconografiei ortodoxe, profesorul Felmy, la 69 de ani, devenea fiu al Bisericii Ortodoxe. Hotărârea sa uimea plăcut şi confirma aşteptări degrabă mărturisite. Cel puţin la fel de notabilă a fost şi venirea la Ortodoxie a profesorului Jaroslav Pelikan. Fost pastor luteran şi unul dintre cei mai mari patristicieni şi istorici contemporani ai Bisericii, acesta a mărturisit Ortodoxia începând cu anul 1998, atunci când împlinise deja 75 de ani. Declaraţia lui potrivit căreia "venise vremea să devină de jure ceea ce era, deja, de facto" părea să fi legitimat reacţia celor care îşi vedeau confirmate aşteptările.

Cu toate acestea, nu ar trebui să înţelegem de aici că aceste convertiri au fost primite şi privite fără nici o umbră de suspiciune. La fel cum unii dintre martorii acestei treceri asistau la ceea ce ei, deja, prevăzuseră, alţii au găsit suficiente motive pentru a se îndoi de autenticitatea gestului. S-a spus despre noii mărturisitori ai Ortodoxiei că sunt caii troieni ai protestantismului sau ai catolicilor. Venirea lor la Ortodoxie a putut fi considerată de către cei mai "vigilenţi" ca fiind doar o mutare de şah pe tabla agitată a geopoliticii confesionale.

Dincolo de atitudinea radical diferită, cele două tendinţe de receptarea a convertirii au un element comun: şi una, şi alta suspendă taina reorientării, anulează misterul întoarcerii. Pentru unii, taina este invalidată de perfecta predictibilitate. Pentru ceilalţi, aceasta nu are obiect, pentru că, de fapt, schimbarea nu a avut loc. Dacă pentru cei dintâi convertirea nu este decât efectul întârziat al unei decizii de mult asumate, pentru cei din urmă, ea este expresia unei voinţe de putere şi consecinţa unui plan subversiv. Ambele tabere ştiu mai bine ce s-a întâmplat în inima convertitului. Perspectivele dinspre care au această ştiinţă sunt radical diferite, însă rezultatul este acelaşi: pun între paranteze surpriza şi taina întoarcerii.

Atitudinea pare a fi omenească, prea omenească. În Faptele Apostolilor (9, 13-15), scepticismul lui Anania faţă de autenticitatea convertirii lui Pavel este redus la tăcere doar de mărturia Domnului: "Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor tăi în Ierusalim" (...). Dar Domnul i-a zis "Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor". Misterul converitirii este anulat de necredinţa în el. În fond, auzim de atâtea ori în jurul nostru că, "după o vârstă, omul nu se mai poate schimba", încât orice ieşire din decorul aşteptărilor noastre este privită ca fiind înşelătoare. Obişnuinţa este gândită ca fiind cel puţin a doua noastră natură. Uităm, însă, că întoarcerea spre Dumnezeu semnifică tocmai abandonara acestei naturi, gestul fiind de înţeles doar în regimul suprafirescului.

La fel, pretenţia predictibilităţii unei convertiri transformă supranaturalul în natural. Putem vorbi în mod legitim despre probabilităţi, însă acestea nu au puterea de a confirma. În fond, atâţia alţi buni cunoscători ai Ortodoxiei şi-au păstrat confesiunea catolică sau protestantă. Deşi convertirea acestora era probabilă, ea nu a fost adusă în act. Singura persoană care poate prevedea convertirea unui om este Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul spunea că singurul "cunoscător al inimilor" ("kardiognostes") este Dumnezeu. El este singurul care poate vedea dinainte şi cel care poate converti omul pe drumul personal către Damascul interior. Pentru noi, însă, convertirea, întoarcerea spre Dumnezeu, va fi întotdeauna o taină. Chiar şi acolo unde lucrurile par a anunţa de timpuriu o reorientare, victoria asupra firii şi asupra obişnuinţei are ceva paradoxal, ceva care depăşeşte părerile şi aşteptările noastre. Pentru că, dincolo de apropierile treptate şi de îndelungatele tatonări, orice convertire are ceva din explozia neaşteptată şi asumarea, deodată, a revelaţiei lui Dumnezeu. Din această perspectivă, orice act de convertire, orice metanoia, reprezintă corespondentul uman al Schimbării la Faţă a Domnului.