Paradoxurile genului

▲ În lucrurile cele vremelnice şi trupeşti bărbatul şi femeia se deosebesc; însă, în luptele cucerniciei, bărbatul şi femeia au un singur loc de luptă şi un singur fel de luptă ▲

Pot adeseori a numi sărac pe cel bogat, şi bogat pe cel sărac; pe mulţi bărbaţi pot a-i numi femei, şi pe multe femei - bărbaţi, pe mulţi înţelepţi pot a-i numi fără de minte, şi pe mulţi fără de minte în înţelepţi.

Dar tu mă întrebi, cum se face aceasta? Cum se face din bărbat femeie, şi din femeie bărbat? Nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea chipului lucrării şi prin simţământ.

Când de pildă văd un bărbat care se înfăşoară în aur, întrebuinţează tot felul de mijloace împodobitoare, îşi tocmeşte părul cu grijă şi cu meşteşug, miroase a unsori, poartă haine femeieşti, are mers femeiesc şi trăieşte femeieşte, cum aş putea să numesc bărbat pe un asemenea, care însuşi a părăsit nobleţea neamului său, şi îndeobşte se arată feminin? Ba, încă apostolul Pavel nici pe femeia care face astfel de nebunii nu voieşte a o număra între cei vii, când zice: „Femeia, care petrece în desfătare, de vie este moartă“. Deci cum s-ar putea număra între bărbaţi, bărbatul care face lucruri pentru care chiar femeia se numeşte de către apostol „moartă de vie“?

De este cineva bărbat sau nu, aceasta se judecă nu după îmbrăcămintea cea bărbătească, nici după toană, cu care el este de temut şi ameninţă în casa sa, ci trebuie să cunoşti aceasta din înţelepciunea şi din fapta cea bună a duhului său.

Numai atunci este cu adevărat bărbat, când îşi domoleşte patimile, îşi stăpâneşte neputinţele duhului, când domneşte în casa sa şi nu se zbuciumă de gândurile cele nebuneşti.

Iar dacă se dă la beţie şi la îmbuibare, dacă îşi petrece zilele în ospeţe şi în benchetuieli, dacă, fiind mai moale decât ceara, primeşte toate întipăriturile prihanei, cum aş putea să-l numesc bărbat pe acela ce este prins, neslobod, rob, care singur pe sine se leapădă, pe acel ce este robul patimilor, un moleşit şi un diezmerdat fără de putere, care nici cât de puţin nu este în stare a ţine război contra ispitei?

Căci noi, precum zice Apostolul, nu avem a ne lupta numai cu oamenii, şi nu numai „cu carnea şi cu sângele, ci încă şi împotriva duhurilor celor rele“ (Efes. VI, 12). Şi tocmai în războiul acesta trebuie să se arate cine în adevăr este bărbat.

Cine, în loc de curajul bărbătesc, vădeşte numai îngrijire de podoabă şi voieşte numai a se împodobi, iar nu a se arăta curajos, cum va fi un asemenea în stare să se ţină în lupta mai sus pomenită?

Pe de altă parte, însă, eu numesc pe femeie bărbată, ba încă trebuie să mărturisesc că ea este mai puternică decât un bărbat, când ea apucă armele duhovniceşti, îmbracă platoşa dreptăţii, pune coiful mântuirii, se acoperă cu pavăza credinţei, se încinge cu brâul adevărului, apucă sabia duhului şi cu arme strălucite stă în rânduială de bătălie.

Prin simţul ei cel înalt, ridicându-se până la cer, năvăleşte asupra şirurilor de bătălie ale duhurilor celor rele şi pune capăt tiraniei satanei, omorând patimile şi poftele, şi aşa răstoarnă încă mai mulţi vrăjmaşi decât obişnuiesc a cădea în bătăliile cele obişnuite. Ea ucide nu oameni, ci gândurile cele nebuneşti, cele păcătoase.

În lucrurile cele vremelnice şi trupeşti bărbatul şi femeia se deosebesc, însă, în luptele cucerniciei, bărbatul şi femeia au un singur loc de luptă şi un singur fel de luptă. Chiar şi femeile trebuie să se înarmeze la această luptă, şi nu se scot din această ceată.

Chiar şi ele se luptă, se încununează şi ca învingătoare se proslăvesc. Chiar şi vitejia lor îşi agoniseşte răsplătiri, premii şi cununi, şi semnele învingerii lor sunt pompoase, şi biruinţele lor sunt multe şi numeroase. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)