Părintele duhovnicesc şi autoritatea duhovnicească

În limbajul comun conceptul de părinte duhovnicesc este legat de Taina Mărturisirii, desemnând preotul Bisericii care a primit duhovnicia, adică puterea dată de Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora de a lega şi dezlega păcatele oamenilor şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii. Aşadar, într-un înţeles strict, părintele duhovnicesc este preotul la care se mărturisesc credincioşii. Dar a fi duhovnic nu înseamnă doar a primi hirotesia întru duhovnic, ci o permanentă colaborare cu harul dumnezeiesc pentru a exercita această adevărată artă a călăuzirii în viaţa spirituală. De aceea, există duhovnici şi duhovnici. Desigur că iertarea pe care o dă orice duhovnic are aceeaşi valoare. În acest sens, părintele Arsenie Papacioc recent trecut la cele veşnice săruta mâna oricărui preot pentru a sublinia credincioşilor, care aşteptau aproape permanent în jurul chiliei sale, că oricare dintre slujitorii hirotoniţi are puterea de la Hristos de a dezlega păcatele oamenilor. Însă la un nivel mai profund, părinte duhovnicesc este cel care nu numai că este hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, ci cel care printr-un efort statornic a dobândit la nivel personal harul Sfântului Duh. Părinţii duhovniceşti sunt cei care trăiesc întru Duhul Sfânt. Ei sunt acea făclie care nu poate fi pusă sub obroc (Matei 5, 15) şi cei care luminează şi călăuzesc pe contemporanii lor. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, un credincios care doreşte să "aprindă" pe alţii trebuie ca mai întâi el însuşi să "ardă" de prezenţa Duhului Sfânt. În acest sens, părintele duhovnicesc este acel "foc" din care vin să se "aprindă" credincioşii Bisericii. De aici şi autoritatea părinţilor duhovniceşti, la care se apelează ca la o sursă vie a prezenţei Duhului Sfânt. Această autoritate derivă nu atât din ştiinţa vorbirii lor, cât din acea putere/ autoritate care caracteriza şi cuvântul Mântuitorului (grecescul exousia - Matei 7, 29), aceea a prezenţei Duhului Sfânt. Autoritatea izvorâtă din viaţa întru Duhul funcţionează într-un fel în paralel cu autoritatea ierarhiei sacramentale, fără ca să înţelegem că aceasta din urmă se fundamentează pe altceva decât pe harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt care se transmite prin hirotonie. Însă, dacă harul dumnezeiesc primit la hirotonie conferă slujitorilor Bisericii puterea de a săvârşi cele sfinte, oricărui credincios i se împărtăşeşte în Biserică harul Duhului Sfânt fără ca să fie desemnat pentru o slujire sacramentală. Dar felul în care cineva colaborează cu harul, atrage şi păstrează acest har ţine de efortul, de implicarea şi de răspunsul fiecăruia. Aşa se face că autoritatea de părinte duhovnicesc, în acest înţeles mai larg, o poate câştiga şi cineva care nu este hirotonit, şi în acest sens istoria Bisericii consemnează nenumărate cazuri de ierarhi, preoţi, diaconi, monahi sau simpli credincioşi care plini de Duhul Sfânt au fost adevărate călăuze pentru credincioşii din vremea lor şi exemple de urmat pentru posteritate în viaţa duhovnicească. Cu titlu de exemplu, amintim aici doar pe Sfântul Simeon Evlaviosul (părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog) din veacul al X-lea şi pe Fericiţii: Iosif Isihastul şi Paisie Aghioritul, din veacul al XX-lea, care au fost simpli monahi, dar adevăraţi părinţi duhovniceşti dintr-o întreagă pleiadă de astfel de părinţi. Atunci când cineva din cei care au dobândit Duhul lui Dumnezeu este şi hirotonit, îşi poate exercita deplin lucrarea de călăuzire duhovnicească, mărturisind şi dezlegând pe credincioşi.