Părintele Ioanichie, reporterul duhovnicesc

În urmă cu trei ani, după o suferinţă grea, pleca dintre noi duhovnicul Ioanichie Bălan de la Sihăstria, un uriaş la fel de mare ca şi părintele Cleopa, ca şi părintele Paisie Olaru şi alţi mari părinţi îmbunătăţiţi ai noştri.

Nu l-am cunoscut personal, deşi aş fi putut să mă interesez de el, iar acum am un sentiment de oarecare vinovăţie. Dar pe vremea când mai mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei eram cu totul fascinată de părintele Cleopa.

Îl cunosc însă pe părintele Ioanichie din monumentalele sale lucrări scrise, din uriaşele la propriu şi la figurat "Convorbiri duhovniceşti", din povestirile sale cu tâlc şi descrieri amănunţite ale vetrelor monahale din toată ţara, adunate în alte cărţi, din "Patericul românesc".

Poate este o îndrăzneală să spun asta, dar, pentru mine, părintele Ioanichie constituie modelul perfect de reporter printre duhovnici. De aceea, de multe ori, în munca mea m-am inspirat din modul său de a formula întrebări şi de a scormoni după lucrurile frumoase pentru suflet pe care doream să le aflu de la oameni înduhovniciţi. Cu atât mai mult este important

să-i cinstim memoria părintelui Ioanichie Bălan, în paginile acestui ziar, care doreşte să aducă oamenilor un dram de folos pentru mântuirea sufletelor.

Dincolo de aceasta, mi-au fost şi încă îmi mai sunt de mare ajutor scrierile sale, niciodată depăşite de trecerea vremii. Lămuriri de dogmă, sfaturi de trăire vie a credinţei,

exemple de oameni care l-au iubit pe Hristos, portrete de îngeri în trup, toate ni se desluşesc din paginile cărţilor lui şi parcă mereu cu noi înţelesuri. Un om care s-a smerit pe sine, luându­şi în serios rolul unei albine ce a cules cu hărnicie mierea învăţăturii de la toţi ceilalţi şi din care gustăm şi noi, cei de azi, iar frumuseţea este că nu se termină niciodată.

Închei cu nişte cuvinte dătătoare de speranţă ale părintelui Ioanichie: "Cred în reînvierea României, cred în puterea harică a Ortodoxiei, cred în eroismul şi în sfinţenia înaintaşilor noştri care ne-au lăsat o ţară mică, dar plină de sfinţenie şi de frumuseţe. Cred că mâine şi ţara noastră se va deştepta din această letargie şi nu va mai căuta fericirea, nici pe la Răsăritul încă ateu, nici pe la Apusul care este cel mai ateu, ci va căuta fericirea în inimă, în pământul străbun şi-n credinţă" (dintr-un interviu acordat lui Valentin Iacob în 1999).