Părintele Mitrofan

Părintele Mitrofan Băl­tuţă, stareţul cel vrednic al Mănăstirii Cetăţuia şi exarhul vreme de aproape trei luştri al Mitropoliei Moldovei, trecut la Domnul în urmă cu douăzeci de ani, mă duce cu gândul, când îmi amintesc de Sfinţia Sa, de părintele Ghermănuţă, personajul pitoresc şi fermecător al nuvelei cu acelaşi titlu din îPe drumuri de munte“ de Calistrat Hogaş. Portretistul cel păstos al chipului interior şi exterior al anahoretului de la Schitul Nechit scria după ce-l văzuse pe călugăr închinându-se la auzul clopotului vestitor al slujbei de seară: îCe mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!“ Înainte de a slobozi exclamaţia, călătorul prin ţinutul Neamţului zugrăvise cu înfiorare gravă, părăsind scriitura sa şugubeaţă, priveliştea acestui moment sacru ce-l impresionase în cel mai înalt grad: îPărintele Ghermănuţă se opri din mers în faţa răsăritului, îşi luă smerit cu toate cele cinci degete comănacul din cap, iar cu cele trei degete iniţiale şi împreunate ale dreptei, de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase şi mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; şi atingând după fiecare cruce pământul cu dosul mânii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de metanie, în faţa Atotputernicului şi nevăzutului său Dumnezeu… (…) În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora din şoapte neauzite şi domoale, din buze umilite şi păcătoase, se înalţă spre treptele tronului Celui-preaînalt… Şi aureola sfinţilor mucenici înfăşură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă…“ În aceeaşi nuvelă Calistrat Hogaş ne dezvăluie cu harul său nepereche şi partea lumească a aceluiaşi monah, care îi apare nu mai puţin încântătoare în scena ospăţului frugal din chilia clădită din îdărâmăturile uscate ale pădurilor lui Dumnezeu…“ În descriere prozatorul apelează la toate uneltele fanteziei sale parcă neţărmurite, realizând un tablou savuros, de o plasticitate memorabilă, aidoma unui pictor care-şi vrăjeşte paleta şi cu arta unui cititor de adânc al sufletului omenesc. Acea cină nu-i nici pe departe una princiară, dar bunătăţile călugăreşti cu care scriitorul e omenit în universul pustnicesc, potolindu-i pârdalnica foame, hribii, zglăvoagele şi boiştenii uscaţi pe vatră, măslinele zbârcite şi multe din astea, stropite cu un rachiu îdumnezeiesc“, potrivit spusei părintelui Ghermănuţă, i se par cele mai delicioase de pe lume. În acelaşi timp ceasurile petrecute la acea masă din scândură de brad i-au relevat lui Hogaş înecazurile şi neajunsurile călugăriei“, de care se căina dulce însuşi părintele cel de poveste.

 Desigur, nu poate fi vorba de o suprapunere întocmai a două firi, a doi pământeni ce-au luat calea călugăriei, cu atât mai mult cu cât părintele Ghermănuţă este întruchiparea imaginaţiei fabuloase a lui Hogaş, în vreme ce părintele Mitrofan a fost printre noi, şi nu aievea, un om viu, un om între oameni, cum îl numeşte Camil Petrescu pe Nicolae Bălcescu. Însă se întrevedeau şi în personalitatea acestui monah de la Cetăţuia, netrăitor ca cel de la Nechit în singurătăţile munţilor, o puternică dimensiune duhovnicească, însoţită armonios de o deschidere spre lumea laică, căreia i s-a dus faima. De asta mi-am şi îngăduit să intitulez evocarea de faţă cu o formulă apropiată de cea a lui Hogaş, schimbând doar numele protagonistului, cel de Ghermănuţă cu Mitrofan. Stareţul de la Mănăstirea Cetăţuia, unde a venit în fruntea obştii în 1968, era atras el însuşi de oamenii de spirit ai cetăţii Iaşilor. Îi plăcea să-i asculte, să le soarbă înţelepciunea, să se bucure de zicerile lor cu mireasmă de busuioc, de cer, pământ şi ape. Era fericit să-i aibă oaspeţi în chinovia păstorită de dânsul. Cetăţuia în timpul stăreţiei părintelui Mitrofan Băltuţă, dăruit grijitor al măreţiei acestei zidiri voievodale, căreia îi redase prin ample lucrări de restaurare, nu uşor de făptuit în anii aceia, strălucirea din vechime, ajunsese a fi şi cuib al scriitorilor, artiştilor plastici, muzicienilor, actorilor, al întregii intelighenţii ieşene. Oamenii de spirit poposeau ades aici, se închinau şi zăboveau în foişorul înălţat de părintele stareţ parcă special pentru astfel de şezători. De acolo, din campanila de deasupra zidului fortificat, se vedea în toată maiestuoasa sa alcătuire panorama Iaşilor. Dar, aşa cum am menţionat, foişorul nu era numai loc de belvedere, e drept unul privilegiat. L-am filmat aici în 1977, la 75 de ani de viaţă, pentru o emisiune de televiziune, pe poetul George Lesnea, într-o secvenţă în care îşi mărturisea iubirea sa pentru slăvitul Iaşi. În acest spaţiu de necuprins aveau loc conclavuri spirituale de neuitat pentru cei care le-au trăit. N-a fost aproape mare scriitor român contemporan, de la Nichita Stănescu la Ion Alexandru, care să nu fi trecut pe la Cetăţuia, pe la părintele Mitrofan. După ce se smereau în biserică, mosafirii urcau la un mas în foişor. Dacă cineva ar fi transcris tot ceea ce s-a vorovit acolo, acele istorii toarse din fir borangic, ori versurile scrise pe loc cu pana gândului, am fi avut azi o comoară a umanioarelor. Câte ceva s-a consemnat pe ici, pe colo, dar din aceste testimonii e greu a reînvia în întregime atmosfera de dialog peripatetic atenian a acelor amiezi şi seri de basm. Chiar când nu se afla de faţă, duhul de amfitrion al bunătăţii şi omeniei părintelui Mitrofan Băltuţă veghea buna tocmire a adunărilor. Nu pot uita nici azi, după atâta amar de vreme, ceasurile petrecute în fapt de seară în foişor cu scriitorii şi artiştii din Bucureşti şi din Iaşi, pe care îi invitam să susţină spectacole în momente deosebite ale calendarului cultural sub egida Radioului Iaşi. E adânc încrustată în memoria mea acea seară şi noapte ce-au urmat spectacolului din Aula îMihai Eminescu“ a Universităţii, prin care am marcat în 15 ianuarie parcă 1975 ziua Eminescului. Vibranta trăire dintre zidirile Almei Mater s-a prelungit fericit în toată curăţia la Mănăstirea Cetăţuia. Ion Alexandru, căruia i s-a alăturat George Lesnea, a oferit un regal imnic. În răstimpul dintre rostirile poeticeşti, marea artistă a Naţionalului din Bucureşti, Adela Mărculescu, dădea glas poemelor eminesciene, transformând foişorul într-un altar pe care se rezema cerul.

 În astfel de momente părintele Mitrofan îşi făcea apariţia când şi când să vază dacă lucrurile sunt în dreaptă rânduială, ceea ce se şi petrecea de fapt de fiecare dată. Toate câte se întâmplau în asemenea agape spirituale se săvârşeau; era evident acest lucru, sub bagheta sa magică. Rar de întâlnit atâta discreţie şi bună-cuviinţă şi, în acelaşi timp, omniprezenţă binefăcătoare. Pentru creatorii Iaşilor, Mănăstirea Cetăţuia reprezenta un fel de casă a lor. Îmi sunt în această privinţă elocvente trecerile pe aici ale lui George Lesnea. Poetul era un om drag monahului cu suflet generos. Condeierul de legendă avea întotdeauna uşa deschisă la Cetăţuia. Parcă făcea parte din obşte. Nu trebuia să-l sune, când dorea să se abată pe la mănăstire, pe părintele stareţ spre a-i cere încuviinţare. Bătea drum într-acolo când îi voia inima. Am fost eu însumi martorul unor asemenea popasuri. Era pe când înregistram convorbirile ce-au alcătuit cartea îCu George Lesnea prin veac“, apărută în prima sa ediţie în 1977 la Editura Eminescu din Bucureşti. Dialogurile au avut loc în anii 1974, 1975 şi s-au difuzat la Radio Iaşi, duminică de duminică, la emisiunea îPerpetuum duminical“. Mergeam pentru a convorbi la două săptămâni în casa din strada Cloşca, lângă Biserica Lozonski, unde locuia maestrul, cum i se adresa breasla şi lumea Iaşilor. Taifasurile durau în jur de o oră, înregistrare din care rezultau două, trei episoade destinate transmiterii radiofonice. Când isprăveam de stat de vorbă şi după ce plănuiam ce mare om de cultură legat de Iaşi îl vom evoca data viitoare, maestrul mă ruga să-l reped puţin la Cetăţuia. Ne urcam în Lada mea 1500 şi mintenaş eram pe colina cu superba sa cunună mănăstirească. Cel mai adesea nu-l găseam acasă pe părintele Mitrofan, dar Lesnea umbla peste tot ca în propria-i bătătură. Nu ocolea niciodată cuhnea şi dacă borşul cu fasole era gata, se înfrupta cu o voluptate contaminantă. Pentru George Lesnea Mănăstirea Cetăţuia era un tărâm anteic. De-l atingea, căpăta puteri nebănuite. La mijloc, am fost sigur întotdeauna, se afla lucrarea părintelui Mitrofan, cel care conferise acestui loc sacru şi atributele unui topos al oamenilor de spirit din cuprinsul cetăţii Iaşilor şi al ţării.