Părintele Nicolae Popian, o viaţă închinată slujirii Altarului şi iubirii de aproapele

Nicolae Popian s-a născut la 13 iulie 1873 în comuna Mogoşani, judeţul Dâmboviţa, într-o familie cu tradiţie creştin-ortodoxă, ca fiu al preotului Ioan Popescu şi al Elenei.

Se naşte într-o perioadă în care noul stat denumit Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, format după unirea dintre Moldova şi Ţara Românească din 1859, se pregătea să intre în Războiul de Independenţă din 1877 şi la trecerea către o nouă formă de guvernare, cea a regatului.

Este elev al şcolii primare în localitatea Găeşti, apoi, ca martor al vocaţiei tatălui său, alege slujirea Altarului, pe care o vedea ca pe o adevărată cinste. Astfel, timp de patru ani urmează cursurile Seminarului Nifon Mitropolitul la Bucureşti, pe care îl absolvă la 25 iulie 1895, apoi se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, devenind licenţiat în teologie după cinci ani, primind diploma la 19 februarie 1900.

În 1898, la 5 noiembrie, fiind încă student, se căsătoreşte cu Venera, fiica preotului Marin Popescu de la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Vlădica din Bucureşti, apoi este hirotonit preot la Biserica Popa Chiţu din Bucureşti, la 26 martie 1900, de către Iosif Gheorghian, Mitropolitul Ungrovlahiei, Primatul României.

Dovedind calităţi de slujitor devotat al Altarului şi bun administrator, este transferat la Biserica Precupeţii Vechi din Capitală la 28 ianuarie 1902, cu responsabilitatea de a o reface şi repicta, îndatoriri pe care le îndeplineşte între anii 1906 şi 1909.

Pentru merite speciale şi pentru îndeplinirea cu credinţă şi demnitate a datoriilor sale preoţeşti, în martie 1902 este înălţat la rangul de iconom stavrofor cu drept de a purta bederniţă, cu acelaşi prilej oferindu-i-se Crucea Mântuitorului Hristos, pe care avea să o poarte toată viaţa.

Ca urmare a preţuirii şi încrederii în conduita sa morală şi în activitatea de organizare a parohiei care i-a fost încredinţată, la 1 aprilie 1905 este numit mai întâi protopop al judeţului Dâmboviţa, apoi al judeţelor Vlaşca şi Ilfov.

Paralel cu păstorirea judeţelor Vlaşca şi Ilfov desfăşoară şi o activitate caritabilă şi socială, înfiinţând o instituţie de sprijin pentru persoanele aflate într-o situaţie precară, în Bucureşti, pe strada Viitor, numită Societatea de ajutor reciproc „Cuvioasa Paraschiva“, în anul 1905; tot acum va construi la Buşteni un aşezământ pentru personalul bisericesc şi familia acestuia.

Este distins cu decoraţii bisericeşti şi civile: Coroana României în grad de ofiţer, Răsplata muncii, Ordinul Sfântului Mormânt în grad de comandor, Crucea Patriarhului Miron.

A avut şi suferinţe, care nu au stat departe de persoana sa, murindu-i pe rând şase copii din cei opt, în urma epidemiei de tuberculoză. Trece prin momente grele de zbucium sufletesc, dar nu îşi neglijează niciodată îndatoririle care i se încredinţează, dăruind permanent speranţă şi încredere tuturor celor din jurul său, fiind un model de urmat pentru toţi cei care l-au cunoscut.

Activitatea şi dăruirea îi sunt recunoscute şi preţuite din nou, astfel că în 1925 este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Trece la Domnul la 5 noiembrie 1937 la Bucureşti, după o viaţă extrem de bogată, închinată propovăduirii credinţei creştin-ortodoxe şi iubirii de aproapele, desfăşurată într-o epocă de mari frământări şi contradicţii, care va genera cel de-al Doilea Război Mondial, fiind înhumat la cimitirul Reînvierea din Colentina - Bucureşti. (Oana-Lucia Dimitriu - bibliograf la Cabinetul de Manuscrise Carte-rară al Bibliotecii Academiei Române)