Părintele Pancratie Sidorovici, dătător de balsam sufletesc

„Comemorările nu învie morţii. Dar ele scot din colţul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoaşterii din partea celor puţini, chipurile mari ale trecutului şi le aduc, în lumina făcliilor de pomenire, înaintea atâtora care până atunci sau nu ştiau nimic despre acei oameni sau îi uitaseră. Şi poporul întreg pentru care se face comemoraţia (şi nu pentru mortul de câţiva ani sau de câteva veacuri), se simte în adevăr trăind mai puternic în clipele procesiunilor, rugăciunilor şi cuvântărilor, căci la puterea lui se adaugă atunci, în ceasul de recunoştinţă, puterea, păstrată în scrise, aşezăminte şi fapte, a celui care se pomeneşte“.

Sub semnul acestor cuvinte ale lui Nicolae Iorga îşi pune preotul Dumitru Valenciuc ultima sa apariţie editorială, intitulată simplu: „Arhimandritul mitrofor Pancratie Sidorovici“, în care-l evocă pe vrednicul slujitor al Bisericii născut în 1855, la Cernăuţi, şi decedat în 1938, la Suceava, unde şi este înmormântat. Novicele Petru Sidorovici primeşte mantia monahală la Dragomirna, în 1880, iar în 1887 mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici „îi aşază pe umeri sfântul jug al preoţiei şi, cu sărutare părintească, îi încredinţează purtarea de grijă a Sfintelor Moaşte ale Sf. Mare Mucenic Ioan“ de la Suceava, pe care le-a şi însoţit pe drumul spre Viena, în 1914, şi le-a ocrotit în bejenia austriacă a primului război mondial. În pelerinajele lor la moaştele sfântului, creştinii ortodocşi aveau parte şi de „asistenţa“ părintelui Pancratie, care „Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sine-şi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că osteneala drumului era uitată, foamea înceta să se facă simţită şi, după o clipă petrecută sub mângâierea vorbei lui, plecau întăriţi“.

Pe lângă înalta misiune a purtării de grijă a moaştelor, Pancratie Sidorovici ajunge să fie renumit prin faptele sale deosebite „de un altruism şi umanitarism de esenţă superioară, care nu înţelege să trăiască decât numai pentru ajutorul şi binele altora“, după cum se spunea în necrologul din „Glasul Bucovinei“. „Aceasta o ştiu sutele de mii de pelerini fără deosebire de credinţă, care veneau la mănăstire şi-l căutau numai pe părintele Pancratie, dătător de balsam sufletesc şi de medicamente cu alinare trupească, fiindcă el era adevărat doctor sufletesc şi trupesc. O ştiu toţi săracii care erau hrăniţi şi îmbrăcaţi de el, o ştiu sutele de copii de ţărani pe care i-a purtat pe la şcoli, iar astăzi deţin demnităţi înalte, o ştiu toţi aceia care ieşeau de la el cu o cărticică de rugăciuni, cu icoane, cruciuliţe, mătănii, cu tot felul de daruri şi cu bani. Mărturie vie a faptelor sale fără şir sunt diferitele societăţi de binefacere, culturale şi sociale la care a cotizat, şcoli, internate şi azile pe care le-a dotat, mărturie sunt picturile de la biserici şi mănăstire, iar glasul celor două clopote mari pe care le-a donat mănăstirii, cu dangăt ceresc, vor vesti peste veacuri tuturor generaţiilor existenţa sa şi faptele neuitate“.

Pe parcursul broşurii, pornind de la exemplul înălţător al arhimandritului mitrofor Pancratie Sidorovici, Dumitru Valenciuc are ocazia să dezvolte idei de interes general, cum ar fi: „Istoria noastră nu este numai istoria celor mari, puternici şi bogaţi, ci faptele celor mulţi şi uitaţi, ele ne-au adus până aici, de unde putem privi cu mândrie şi în urmă, căci ştim de unde venim, şi înainte, căci ştim pe ce temelie stăm. Depinde, însă, de noi dacă vom şti să şi preţuim ceea ce moştenim şi dacă vrem să-i simţim alături pe cei care ne-au lăsat moştenirea, pe cei care ne-au urzit Istoria“. Sau, în alt context: „viaţa duhovnicească este o viaţă de o profunzime greu de explicat; ea nu încape deplin în cuvinte; ea începe atunci când omul se afundă în adâncul inimii sale şi-şi vede toată murdăria din sufletul său. Numai atunci înţelege şi pune în lucrare, cu bun folos, înţelesul cântării duioase a fraţilor, cei care, cu lumânări aprinse în mână, îl prohodesc pentru lume şi îl logodesc pentru Hristos. Moarte şi logodnă într-o clipă...“.

În afară de acestea, părintele Valenciuc nu scapă prilejul de a ne mai aduce aminte de unele figuri de slujitori bucovineni (şi nu numai) ai Bisericii, acum ca şi uitaţi: Veniamin Jacotă, Paisie Sidorovici, Darie Tarnovieţchi, Traian Ieşan, Ilarion Serota, Galaction Mleşniţă ş.a., dovedindu-se încă o dată un aplicat cercetător al trecutului nostru bisericesc.

În esenţă, putem spune că ne bucurăm de o carte de suflet, scrisă cu har, menită să ne încânte şi să ne înalţe.