Părintele profesor Constantin Cojocaru, cronicarul de la Slatina

În anii '80 ai veacului trecut, Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ avea o faimă bine-meritată. Vorbim despre o şcoală unde se învăţa carte, cu reguli stricte, o bogată tradiţie la care se adăuga şi "universul sadovenian", cu păduri, poieni şi aer curat ce cobora în fiecare dimineaţă din munţii Neamţului. Nu pot să-i înţeleg deplin pe cei care se considerau strâmtoraţi acolo, în frumuseţea inefabilă a plaiurilor de la poalele Carpaţilor. În doar câteva locuri din lume am mai întâlnit frumuseţi asemenea.

După mulţi ani de peregrinări prin locuri aglomerate şi neprimitoare, tânjesc mereu după atmosfera nemţeană şi după unii oameni întâlniţi acolo...

De aceea, iară şi iară, gândul slobod fuge către ţinuturile Neamţului, unde se află şi vestita şcoală de preoţi, atunci singura din Moldova, până departe, la Cluj ori Buzău.

Dintre slujitorii acestei instituţii pe care i-am întâlnit înainte de a fi devenit seminarist a fost părintele profesor Constantin Cojocaru, cunoscut la Rădăşeni (unde-şi începuse misia preoţească) şi-n tot ţinutul Fălticenilor. Nu ştiu cine-mi vorbise mai întâi despre el: părintele proinprotoiereu Gheorghe Baltag, preotul Modest Antonovici, profesorul Gheorghe Turcu sau familia profesorului Constantin Balan. Oricum, erau destui cei care-l aminteau în discuţiile purtate cu diferite prilejuri.

Odată cu intrarea mea la seminar, într-o vreme în care examenul era crâncen, iar numărul candidaţilor foarte mare (25-30 pe un loc), l-am cunoscut îndeaproape pe dăruitul şi adeseori minunatul profesor părintele Constantin Cojocaru. Preda mai multe discipline şi era întotdeauna pregătit să vorbească despre subiecte variate. Avea, cu siguranţă, vocaţie, sau, cum se spune, stofă de profesor.

Cunoştea teologie, istorie, literatură, limba latină şi multe altele. Îmi amintesc acum, după 25 de ani, cât de uşor făcea conexiuni între persoane, ani, evenimente şi locuri diferite ale lumii creştine. Îi era foarte simplu pentru că avea cunoştinţe temeinice şi minte ordonată. Venea întotdeauna cu fişe extrase din lucrări felurite, semn că se pregătea cu atenţie pentru temele aflate în programa şcolară.

Vorbea răspicat, clar şi relua ideile când era nevoie. În momentele de bună dispoziţie, ascultarea elevilor se derula într-un ritm nemaipomenit, dorea să-i ajute pe discipoli, să pună în lumină bruma de cunoştinţe acumulată. Când zilele nu erau tocmai senine, profesorul devenea aspru şi, uneori, cuvintele mustrau şi loveau, mai ales pentru cei care aveau o sensibilitate evidentă.

În orice caz, profesorul stăpânea arta pedagogică şi, de cele mai multe ori, mesajul era receptat cu mare uşurinţă de o mare parte a tinerilor învăţăcei. Avea, cum este şi firesc, subiecte predilecte, persoane şi evenimente ale istoriei care-i erau foarte familiare, ori versuri din Eminescu, Labiş, Coşbuc, Topârceanu, Minulescu, Macedonski ş.a., pe care le recita în zilele bune, din memorie, ca şi cum le-ar fi citit atunci din paginile cărţilor.

Mi-am dat seama, în anii de şcoală, şi mai târziu, că profesorul nostru era tobă de carte. Se dovedea serios, documentat şi acribios, ostenindu-se mult pentru a fi la înălţime, ceea ce m-a făcut să afirm de mai multe ori că părintele Cojocaru, deşi preda la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, avea prestaţia unui profesor universitar.

Afirmaţia se susţine şi prin faptul că, în decursul anilor, părintele Cojocaru a cercetat documente şi pagini de manuscrise, a adunat date găsite în numeroase lucrări şi a întocmit studii de certă valoare ştiinţifică, publicate în cărţi şi reviste de specialitate. Păcat că locuinţa i-a fost departe de Academia Română şi de marile biblioteci şi arhive ale ţării!

Dincolo de această distanţă fizică faţă de marile oraşe şi centre academice (despre care personal cred că l-a dezavantajat), în alt fel, profesorul a rezonat în chip fericit cu importante personalităţi eclesiale şi culturale, transformându-şi casa în bibliotecă şi loc de întâlnire, unde oamenii au înţeles cuvintele vieţii veşnice, dar au găsit şi lumina înţelepciunii dobândită printr-o stăruitoare şi îndelungată osteneală.