Părintele profesor Constantin Cojocaru, cronicarul de la Slatina (II)

Ce-am învăţat eu de la părintele Constantin Cojocaru?

Un fel aparte de slujire a Preoţiei Mântuitorului Hristos. O atenţie pentru oameni, amintirea aniversărilor şi evenimentelor, grijă pentru misiunea pastorală, ordinea din biserică, mai ales din Sfântul Altar şi Proscomidiar, dorinţa de a-i aduna pe cât mai mulţi în jurul Bisericii şi a bisericii, iubirea pentru cântare, măiestria cuvintelor rostite de la Amvon şi Catedră, dorinţa cercetării arhivelor, dorul după trăiri mai înalte decât măsurile noastre omeneşti...

Am remarcat, de asemenea, atenţia specială acordată Mănăstirii Slatina, în preajma căreia s-a născut, la sărbătoarea când "Izvorul vieţii în mormânt se pune şi scară către cer mormântul se face", la 15 august 1942.

Biserica Moldovei în timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, egumeni, vlădici şi mulţi părinţi cuvioşi din felurite vremuri s-au aflat în atenţia preocupărilor unui cleric îndrăgostit de istorie, care nu şi-a uitat obârşia. Din preafrumoasa Slatină, vechea aşezare a Drăcenilor, părintele Cojocaru a împrumutat, cât a putut, din paradi-siacul topos păzit de îngerii voievodalei chinovii, din neastâmpărul şi limpezimea Su-hăi, din frumuseţea tradiţiilor, obiceiurilor şi a credinţei nestrămutată a sătenilor, din cântarea buciumelor la vremea înseratului şi din bocetul mamelor care-şi aşteptau bărbaţii plecaţi în război. Nu întâmplător, pe acelaşi drum de la poalele munţilor Stânişoarei, au trecut mari scriitori către Văleni, Doi Meri şi Crucea Talienilor, coborând la Sabasa, Fărcaşa până la Tarcău.

Tot din locurile natale a împrumutat şi semeţia specifică muntenilor, bună până la o anumită gradaţie, mai ales în lumea aceasta în care ne trăim efemeritatea.

Petrecând copilăria şi tinereţile la umbra zidurilor Mănăstirii Slatina, copilul şi apoi ucenicul întru ale teologiei Constantin Cojocaru a învăţat din experienţa marilor părinţi isihaşti Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Emilian Olaru, Gherasim Câmpanu şi alţii dimpreună cu ei, păstrând în amintire mireasma rugăciunilor şi a cuvintelor duhovniceşti, care au revigorat viaţa spirituală a ţinutului, dar şi a Bisericii româneşti dintr-o jumătate învolburată de veac.

După trecerea anilor, când s-a aşezat în satul Lunca, la poalele cetăţii Neamţului, a găsit şi acolo, ca şi la Slatina, strălucirea de altădată a istoriei, aşezând în multe pagini vieţile sfinţilor şi ale oamenilor din preajma celor mai cunoscute mănăstiri ale Moldovei.

Fiece nume, inscripţie, informaţie poate constitui pentru părintele Constantin Cojocaru un punct de plecare, o pistă de unde-şi va lua zborul o idee inedită, un nou studiu, care va aduce lumină într-o perioadă mai puţin cunoscută a istoriei noastre bisericeşti.

Satul părintelui profesor (Slatina) şi satul meu natal (Rădăşeni) au fost legate cândva prin aceeaşi istorie, de Mănăstirea Slatina, pe moşia căreia coexistau.

Asemănări şi deosebiri, oameni şi fapte de neuitat din cele două aşezări s-au aflat adeseori în atenţia cronicarului de la Slatina.

Mai mult decât atât, părintele a insuflat şi altora această preocupare, atât de potrivită, mai ales slujitorilor Sfântului Altar, de a pune în lumină fapte, oameni şi locuri unde ne trăim viaţa aceasta, ca pregătire pentru cea veşnică, din Împărăţia lui Dumnezeu.

Am mai reţinut de la părintele profesor dragostea pentru pelerinaje, excursii şi drumeţii, dorinţa de a-i duce şi pe alţii la sanctuarele neamului românesc. În timpul seminarului, când ajungeam la o mănăstire, ori într-o veche cetate, profesorul nostru ştia mai multe decât ghidul autorizat care funcţiona acolo. Era, astfel, profesor şi-n vacanţe!

Anii au trecut. Părintele Constantin Cojocaru s-a "îmbogăţit în zile" şi este acum septuagenar. Bucuriile şi suferinţele vieţii au lăsat, ca la toţi oamenii, odată cu trecerea anilor, urme vizibile, purtate însă cu demnitate şi responsabilitate sacerdotală.

Mulţumirile sufleteşti le află acum mai ales în slujirea de la Sfântul Altar, prin iubirea faţă de Liturghie, oficiată uneori câte 15-20 de zile la rând (de multe ori la mănăstiri, lângă ucenicii de altădată). Alte bucurii se adaugă în ceasurile de rugăciune şi la masa de scris, printre tomuri multe, fişiere, aparate critice şi lucrări care aşteaptă ca istoricul să-şi pună pecetea pe ele.

Vârsta de 70 de ani este aceea a înţelepţilor. Până atunci omul agoniseşte mereu. Dincolo de pragul acestor ani dăruieşte din toate altora: experienţă, cuvinte frumoase, sfaturi sincere, daruri şi pământeşti amintiri.

Se cuvine să-i mulţumesc părintelui profesor pentru slujirea de la catedră. N-am cum să uit că acesta a fost darul de căpătâi al vieţii sale.

De asemeni, nu pot să uit că Seminarul de la Neamţ strălucea atunci (şi) datorită Sfinţiei Sale. Rămâne în aduceri-aminte, evocări, discuţii, dar mai ales în rugăciuni ca un om trimis de Dumnezeu în vremea tinereţilor, când aveam multe căutări şi întrebări.

Există, cred, la fiecare dintre slujitorii Sfântului Altar, pe lângă pomelnice scrise pe hârtie, un pomelnic al inimii, cu nume care n-au cum să-ţi scape vreodată. Miridele aşezate pe Sfântul Disc, înainte de Liturghie, ne arată că nu suntem singuri şi mai ales că nu ne putem mântui singuri, ci doar în comuniune cu alţii.