Părintele Teofil Părăian - mare iubitor al înţelepciunii filocalice

Cei care l-au cunoscut ori l-au auzit spunând cuvânt de învăţătură duhovnicească, sau cei care i-au citit cărţile, articolele sau predicile au rămas profund întristaţi de trecerea la Domnul a celui mai bun cunoscător al Filocaliei de la noi din ţară, şi anume, părintele Teofil Părăian.

Când vorbea despre Filocalie, părintele sublinia faptul că este un avantaj al nostru, al celor din veacul acesta, că avem la îndemână şi Filocalia tipărită, pentru că, în vechime, multe generaţii de credincioşi au avut ca îndrumare şi ca trăire duhovnicească doar sfintele slujbe ale Bisericii noastre.

Filocalia este cuvântul frumos care tinde să se întrupeze într-un suflet frumos şi într-o viaţă frumoasă

Filocalia este un termen care provine din limba greacă veche şi semnifică literal iubirea de frumos. În sensul larg al cuvântului, Filocalia reprezintă o colecţie de scrieri a unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii Răsăritene. Ea îl învaţă pe creştin, pas cu pas, cum să-şi purifice inima, cum să ajungă la iluminare, stare în care priveşte toate lucrurile cu ochii lui Dumnezeu, şi cum să urmărească desăvârşirea care are un singur hotar: nehotărnicia. Denumirea de Filocalie aparţine Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, cu care au intitulat o antologie din operele lui Origen. Ei înţelegeau prin iubire de frumuseţe ceva în felul antic, dar gândit creştineşte: iubirea de frumuseţe care e şi bunătate. În secolul trecut, colecţia Filocalia sau culegere din Scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, în 12 volume, a fost publicată, în traducerea şi tâlcuirea părintelui profesor, începând cu anul 1946, când a apărut la Sibiu primul volum. Această colecţie este una dintre cele mai veritabile colecţii de scrieri ascetice şi mistice. Deşi colecţiile Filocaliei de care am amintit cuprind scrieri consacrate monahilor, totuşi interesează şi folosesc deopotrivă de mult şi viaţa duhovnicească a creştinilor simpli, în general, fiecare dintre aceştia fiind chemat la lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii, la curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, care culminează în iubire.

Această colecţie care arată calea ce duce la desăvârşire a fost îndelung citită, aprofundată de părintele Teofil, iar cuvintele şi îndemnurile filocalice au fost transpuse de el în faptă. În viziunea părintelui, Filocalia este cuvântul frumos care tinde să se întrupeze într-un suflet frumos şi într-o viaţă frumoasă, fericită, ducând la un jubileu al bucuriei netrecătoare. Căci binele şi frumuseţea la care ne îndeamnă Filocalia sunt bucurii pentru totdeauna. „Filocalia - spunea părintele - se citeşte precum Scriptura, insistând şi cugetând, revenind şi meditând. Ea este un dar de la Dumnezeu pentru toţi cei care o cunosc, pentru toţi cei care o aprofundează.“ Marele nostru duhovnic făcea referire la cuvintele Filocaliei oriunde şi oricând, fie la conferinţe sau în cărţi, fie la predică ori în sfaturile pe care le dădea fiecăruia cu largheţe de suflet. Arătând rolul acestei colecţii de scrieri duhovniceşti, părintele Teofil spunea: „E o bucurie pentru noi să avem la îndemână gândurile Părinţilor noştri, purtătorilor de Dumnezeu, şi să învăţăm prin ele cum să ne curăţim de patimi, cum să ne luminăm prin natura înconjurătoare spre cunoştinţa de Dumnezeu şi cum să adâncim cunoştinţa de Dumnezeu şi să ne unim cu Dumnezeu. Acesta e rolul Filocaliei“. Continuând, părintele preciza că scrierile filocalice sunt folositoare în măsura în care le cunoaştem şi ni le putem împropria. Marele duhovnic îşi exprima uneori şi părerea de rău că „sunt puţini credincioşi care ştiu de Filocalie, şi dintre cei care ştiu de Filocalie sunt puţini cei care au citit din Filocalie, şi mai puţini încă cei care au citit Filocalia în întregime. Iar dintre cei care au citit Filocalia sunt puţini cei care şi-au împropriat gânduri filocalice şi care se conduc după gânduri filocalice, şi dintre cei care şi-au însuşit gânduri filocalice, sunt încă şi mai puţini cei care trăiesc gândurile din Filocalie“. De aceea, părintele lansa cordiale exortaţii credincioşilor care erau oarecum reticenţi în a aprofunda lectura Filocaliei, mai ales atunci când vedeau cele douăsprezece tomuri mari de Filocalie. Însă, părintele le împintena râvna în a începe lectura, mărturisindu-le că „scrierile din Filocalie nu au legătură unele cu altele, aşa încât nu trebuie neapărat să citeşti volumele de la început ca să poţi, după aceea, să înţelegi volumele care urmează. Se poate începe cu orice scriere, pentru că scrierile acestea au fost destinate să fie cunoscute şi împlinite ca scrieri separate, scrieri de sine stătătoare, sunt scrieri care pot constitui, fiecare, un îndreptar de viaţă pentru cei care folosesc Filocalia“. Marele iubitor de înţelepciune filocalică de la Mănăstirea Sâmbăta cunoştea prea bine marele folos sufletesc al celor care citesc scrierile filocalice, pentru că „în Filocalie se insistă asupra curăţirii minţii şi a simţirii, asupra curăţirii lăuntrice, se insistă asupra cunoaşterii naturii, ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu, Care Îşi reflectă în creaţia Sa puterea creatoare, înţelepciunea, bunătatea, iubirea“. Chiar dacă este mai este mai greu de urmărit, Filocalia este un un neîncetat festin duhovnicesc pentru cei ce o aprofundează.

Scopul părintelui era de a face din inima fiecărui creştin un altar aprins de flăcările iubirii de Dumnezeu

La predici sau la conferinţe, părintele Teofil se exprima simplu, dar nu simplist, clar, direct, afabil, cu un minimum de mijloace, fără preocuparea de efecte stilistice, lapidar, magnetic şi ferm. Când îl ascultai, realizai că ai în faţă un adevărat maestru în ştiinţa sufletului, cu o îndelungată experienţă personală şi o profundă cunoaştere a experienţelor anterioare trăite de Sfinţii Părinţi în epoca patristică.

Scrierile sau cuvântările lui constituie şi o terapie spirituală pentru înfrânarea imperfecţiunilor firii şi respingerea tentaţiilor răului încă de la primele atacuri sau înfiripări. Teme filocalice predilecte, precum treptele urcuşului duhovnicesc, modelarea spirituală a minţii, strădania de a dezrădăcina patimile şi de a dobândi virtuţile, sunt redate pe înţelesul fiecăruia la sutele de conferinţe ţinute cu patos şi înflăcărare sufletească, contribuind astfel la renaşterea duhovnicească a întregii ţări. Scopul părintelui era de a face din inima fiecărui creştin un altar aprins de flăcările iubirii de Dumnezeu şi de oameni, pe care să ardă neîncetat focul rugăciunilor către Dumnezeu şi sfânta meditaţie a cuvintelor Duhului. Ascultând conferinţele părintelui, cu toţii ne împodobeam mintea cu gânduri din Filocalie, şi apoi făgăduiam să ne străduim în a ne împodobi viaţa cu îndemnurile, trăirile şi învăţăturile filocalice descoperite de marele nostru duhovnic. Simpla prezenţă a părintelui Teofil aducea un real folos atât monahilor, preoţilor şi studenţilor în Teologie, cât şi tuturor creştinilor. Dragostea sa era atât de mare, încât avea aplecare şi înţelegere pentru fiecare om; poporul simplu şi chiar intelectualitatea, uneori slabă în credinţă, şi-au îndreptat paşii spre Mănăstirea Sâmbăta, căutând şi dobândind în chilia părintelui bunurile cele mai de preţ: credinţa, pacea şi mai ales bucuria lui Hristos. Părintele Teofil radia de iubire şi de bucurie; era acea bucurie a liniştii lăuntrice care izvora din rugăciunea neîncetată către Dumnezeu.

Acum, la trecerea în veşnicie a părintelui Teofil, nutrim mari nădejdi că Dumnezeu îl va aşeza în sălaşurile drepţilor Săi, împreună cu sfinţii filocalici pe care i-a îndrăgit atât de mult. În veci pomenirea lui!