Părintele Toma Chiricuţă, vrednic slujitor al Bisericii Zlătari din Bucureşti

Încă de mic copil, în familie i-am auzit pe părinţii mei rostind adesea numele părintelui Toma Chiricuţă, un renumit păstor de suflete din Bucureşti. Mai ales a fost cunoscut din predicile ascultate de tatăl meu Leon, pe care le auzise cândva, în tinereţe, în Biserica Zlătari din Bucureşti. Dar cel mai mult aveam să-l cunosc în timpul studenţiei, când, la îndemnul fratelui Sergiu Grossu, mergând duminica dimineaţa împreună cu el, şi încă cu alţii dintr-un grup de tineri credincioşi ostaşi, îi ascultam slujirea liturgică şi mai ales distinsele predici, de înaltă ţinută teologică, academică. Am zis că l-am cunoscut, dar nu şi personal, căci eram prea mic, şi nu mi-am permis să-l abordez într-un dialog direct... Mi-a fost de-ajuns că îl auzeam duminica, o dată la două săptămâni, când era rânduit să rostească cuvânt de învăţătură. Îl mai ascultam marţea şi vinerea seara între orele 19:00 şi 20:00, când ţinea predici şi cateheze legate de unele texte biblice (marţea) şi de textele din Psaltirea ce era la rând a se citi (vinerea). Uneori, predicile se lungeau şi peste aceste ore, noi pierdeam masa de seară de la cantina facultăţii, dar aceasta nu mai avea nici o importanţă, căci eram în vremea „dragostei dintâi“, flămând după Cuvântul dumnezeiesc.

La aceste predici-prelegeri, Biserica Zlătari era arhiplină, existând o variată audienţă. Mă impresionau mai ales cei care erau în uniforme, militari (mai puţini), precum şi studenţi de la Facultatea de „Mine, petrol şi gaze“, care erau mai numeroşi. Unii dintre aceştia aveau carneţele în mână şi-şi notau ideile principale din predici. În mod deosebit, un anumit ofiţer, foarte credincios, era totdeauna cu carneţelul şi creionul „chimic“, notându-şi mai multe decât toţi.

Părintele Toma Chiricuţă obişnuia să-şi intituleze de la început subiectele predicilor. Urma expunerea clară, pedagogică, fără inflexiuni, şi toată lumea era „ochi şi urechi“.

S-a întâmplat odată că un copilaş din braţele unei mame a început să scâncească. Părintele şi-a întrerupt cuvântul pentru câteva secunde, până ce a tăcut copilul. Iarăşi copilul a început să plângă, şi din nou părintele şi-a întrerupt predica... Iar a treia oară părintele a strigat tare către mamă, autoritar: „Doamnă, vă rog, sacrificaţi-vă prezenţa!“ Şi mama, înţelegând, a ieşit din biserică, făcându-se linişte...

Ar fi multe de spus, dar doresc să redau una din expunerile cele mai frumoase, mai expresive, mai captivante, dar şi rafinate, pe care am auzit-o şi pe care aş intitula-o de la început „Proprietarul de drept şi proprietarul de fapt“. Părintele Chiricuţă voia să atragă atenţia asupra a ceea ce înseamnă să ai o credinţă adevărată, sau alta formală. Iată povestea, o pildă catehetică pentru cei care nu trăiesc cu adevărat credinţa creştină, pentru cei care nu se bucură cu adevărat:

Un tânăr student la Litere, deşi sărac, dar cu mult talent liric, a vrut să scrie câteva poezii inspirate. Într-o după-amiază de vară s-a retras într-un parc de la marginea oraşului, un lac superb, în care se oglindea o vilă de o rară frumuseţe. Dacă la această privelişte adăugăm şi un apus de soare cu ultimele lui raze portocalii, ne putem închipui ce condiţii minunate de inspiraţie a avut acel tânăr poet, creând poeziile dorite. La urmă, după cele câteva ore petrecute plăcut, ocolind lacul, s-a dus ca să afle ceva despre „fericitul“ proprietar al acestei vile. După ce-a răspuns la apelul soneriei, pe atunci clopoţel tras printr-o sfoară, apare la poartă un bărbat între două vârste, dar cu o figură blazată, întrebându-l pe musafir de ce a venit şi ce vrea. Tânărul student a şi început să-i zică: „Stimate domnule, trebuie să fiţi foarte fericit în această frumoasă vilă!“ Proprietarul i-a răspuns scurt: „N-am de ce, căci nu mi-am făcut eu această casă, o am doar ca moştenire de la tatăl meu. Aşa că dacă mai vreţi şi altceva, eu n-am timp de discuţii…“ A închis uşa şi s-a retras. Iar tânărul decepţionat de această întrevedere a plecat îngândurat...

Şi terminând relatarea acestei poveşti, părintele Toma Chiricuţă a pus, retoric, marea întrebare: Cine a fost adevăratul proprietar, beneficiarul, chiar şi numai pentru cele câteva ore petrecute feeric pe malul lacului şi scriind minunatele poezii? Desigur că tânărul poet! Proprietarul de drept nu se bucura de minunata vilă, moştenită.

Părintele Toma facea afirmaţii foarte curajoase şi pertinente chiar pentru acea vreme. Viza astfel pe cei care pretind că au dreapta credinţă, ortodoxă, dar nu o trăiesc cu adevărat, nu beneficiază şi de bucuria rodirii ei în viaţa lor. Au o credinţă teoretică, dar nu şi practică.

Acesta era părintele Toma Chiricuţă, un păstor competent, autoritar şi un foarte bun pedagog de la care am avut foarte multe de învăţat din punct de vedere spiritual. (Ing. Mircea Andronic)