Părintele Varahil

Moldova, prin chinoviile ei din Neamţ, a fost binecuvântată în timpurile mai noi cu două capodopere ale picturii murale româneşti. La Agapia, în veacul al XIX-lea, Nicolae Grigorescu, tânăr şi plin de elanuri, a dat prima măsură a geniului său, împodobind biserica mare a mănăstirii cu o pictură a respirărilor renascentiste şi cu o inconfundabilă pecete românească. La peste un veac, la Durău, la poalele catedralei de calcare a Ceahlăului, un alt mare pictor român, Nicolae Tonitza, sprijinit de emulii săi de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde era rector şi profesor, între care se aflau Corneliu Baba, Nicolae Popa, Călin Alupi, a adus obolul său de neşters în istoria picturii bisericeşti. Deşi nu-i chiar un amar de vreme de când Tonitza şi elevii săi săvârşeau "claca zugrăvicească" de la Durău; asta întâmplându-se în anii 1935, 1936, 1937, martorii acelei unice experienţe artistice au dispărut, la fel cum s-a întâmplat şi cu făuritorii frescei. Ultimul cunoscător al istoriei a trecut în urmă cu un deceniu şi ceva la cele veşnice. E vorba de părintele Varahil Moraru, el însuşi iconar şi pictor de şevalet, dar şi frescar. Părintele Varahil era frate la Schitul Durău în 1934, când Nicolae Tonitza venise să pună la punct ultimele detalii în vederea începerii pictării bisericii. Vieţuia în obşte de la 11 ani. Plecase din satul lui, de la Neagra Şarului, lângă Vatra Dornei, unde nu-şi mai găsea rostul. Era orfan de la 3 ani de ambii părinţi. Trăia parcă dintotdeauna în sihăstrie. Ajunsese repede vrednic vieţuitor, făptuitor de har al tuturor rânduielilor monahiceşti, dar era bântuit, în acelaşi timp, de duhul creaţiunii. Cânta încântător şi era şi un desenator dăruit. Observând înclinaţia sa pentru pictură, stareţul l-a trimis la Mănăstirea Agapia să înveţe taina zugrăvirii icoanelor. Când Tonitza s-a înfăţişat la Durău să discute planul de lucru, să definitiveze toate amănuntele şederii lui şi a echipei sale, stareţul s-a prezentat în dreapta sa cu cel pe care-l socotea expert în materie şi putea să-i dea un sfat potrivit, monahul Varahil. Tonitza, descoperind imediat ce şi-a aruncat ochii pe pereţi că trataţia era aşa-numitul pacioc, un ipsos ucigător al stratului de culoare, a bătut în retragere şi a spus fără ocolişuri că nu începe lucrul, nu pune pensula, deoarece înlăturarea e o treabă de ocnaş, de care n-are de gând să se apuce nici în ruptul capului. Atunci a intervenit tânărul călugăr. S-a angajat fără şovăire, spre uimirea maestrului, pentru că decaparea presupunea un efort sisific, să cureţe suprafeţele şi să le încredinţeze în cel mai scurt timp în bună stare echipei ce urma să picteze în frescă Biserica Durăului.

Gestul, cu totul surprinzător, dar cutezător şi impresionant, l-a convins pe Nicolae Tonitza să accepte realizarea frescei. În cei trei ani, părintele Varahil n-a fost doar ceea ce s-ar putea numi azi, cu un termen rece, intendent sau diriginte de şantier. A devenit repede o parte a întregului, un participant la "clacă", cum o numea meşterul Tonitza. Nu numai a trudit ca un rob la desprinderea paciocului, dar a pus şi umărul la pregătirea fierturii de ceară de albină, ce se turna pe pereţii acoperiţi cu desene mari, potrivit tehnicii encaustice, rar folosită în vremea aceea, foarte răspândită în Evul Mediu, mai ales în Italia. Varahil era, totodată, ocrotitorul şi prietenul pictorilor din echipă, pe care stareţul îi cam agasa cu lipsa lui de grijă şi căldură, încât fuseseră, cum scria într-o scrisoare Tonitza, gata-gata să-şi ia tălpăşiţa. Nicolae Tonitza a întrezărit în acei ani petrecuţi la Durău talentul de pictor al lui Varahil Moraru. L-a îndemnat şi l-a sprijinit să meargă la Iaşi, ca să urmeze Belle Artele. A stăruit pe lângă mitropolit să fie trimis la şcoală. Şi asta s-a întâmplat până la urmă. Câştigase prietenia ucenicilor lui Tonitza. Corneliu Baba şi Călin Alupi i-au făcut şi câteva portrete, cuceriţi fiind de frumuseţea lui fizică, dar, îmi place să cred, fermecaţi mai ales de cea sufletească. Sunt portrete stelare ale unui chip fosforescent şi serafic. Le-am privit cu mare plăcere în casă ca o întemeiere călugărească, pe care părintele Varahil şi-o construise la Valea Viei, în Piatra Neamţ, după ce comuniştii l-au alungat, laolaltă cu ceilalţi călugări, din Schitul Durău, în 1959, prin odiosul decret 410. Atunci s-a aşezat lacăt la poarta Durăului şi au fost demolate multe dintre aşezămintele chinovei din Ceahlău.

Am intrat în vara anului 1999 în casa din Valea Viei ca să-l filmez pe acest din urmă martor şi să ascult povestea pictării de către Tonitza şi echipa sa a bisericii Schitului Durău. Deşi purta povara celor peste 86 de ani de viaţă, arhimandritul Varahil Moraru, bătrânul monah ca o întruchipare a blândeţii şi împăcării, amintindu-mi izbitor şi tulburător de părintele meu, preotul Ilie, a încuviinţat să mergem la Durău, unde mi-a tors firul istoriei acelei de neuitat "clăci zugrăviceşti" patronată de unul dintre marii artei moderne româneşti, pictorul Nicolae Tonitza.

Când am terminat de montat filmul, pe care părintele îl aştepta cu nesaţ, cum îmi scria într-o epistolă, Sfinţia Sa trecuse la cele veşnice. Neîmpăcat, poate, că nu privise filmul, dar împăcat că Dumnezeu se miluise cu dânsul şi rânduise astfel lucrurile ca să reuşească să-şi ia rămas-bun, înainte de a închide ochii, de la mănăstirea ce-i era dragă precum casa părintească şi unde deprinsese ceea ce fusese cel mai de preţ în viaţa lui, slujirea Celui de Sus. M-am simţit şi eu mângâiat în mâhnirea ce m-a cuprins în ceasul petrecerii sale. Faptul că am fost sortit să-l însoţesc în această călătorie de despărţire, una percepută de mine ca tămăduitoare, a alungat puţin părerea de rău că nu mă grăbisem cu montajul şi difuzarea filmului şi-l lipsisem de o bucurie pe cel care-mi desluşise din tainele plăsmuirii unei creaţii de referinţă a artei noastre religioase.