Părintele Victorin, vrednică şi pilduitoare vieţuire monahală

La doar câteva zile de la mutarea la cele veşnice, în liniştea bătrânei poieni a lui Atanasie, în arhicunoscuta Sihăstrie de astăzi, unul dintre cei mai statornici şi harnici călugări români, îmi aduc aminte că dincolo de vorba sa aspră pe care o păstra vrânceanul sihăstrit se ascundea o puternică iubire pentru monahii din preajmă, şi mai ales pentru Mănăstirea Sihăstria. Fiecare cărămidă ori lespede de piatră şi absolut toate lucrările înălţate într-o perioadă de aproape 60 de ani înseamnă, de fapt, totala dăruire şi slujire a stareţului arhimandrit Victorin Oanele, care şi-a păstrat, în ciuda anilor numeroşi care au trecut peste el, o exemplară tinereţe, a râvnei duhovniceşti.

Fratele Vasile Oanele, născut în ţara Vrâncioaiei la 1 februarie 1931, a crescut într-unul din cele mai frumoase plaiuri româneşti. Din locul acela cu frumuseţi paradisiace, fratele Vasile a plecat în Munţii Neamţului, urmând peste veacuri itinerarul Cuvioasei Teodora de la Sihla. După scurte popasuri la schiturile Tarniţa şi Tarcău, fratele Vasile Oanele a bătut la poarta Sihăstriei în ziua de 3 mai 1952. Printre monahii începutului de care-şi amintea cu mult drag se numără Nechifor Dorobanţu şi Daniil Sandu Tudor, cel din urmă fiindu-i naş de călugărie la 18 octombrie 1953, iar stareţ al Sihăstriei era protosinghelul Ioil Gheorghiu, un călugăr bun, rugător şi milostiv.

A trecut prin toate ascultările monahale: arhondar, magazioner, bucătar, ghid, secretar, profesor la Şcoala Monahală, remarcându-se însă vreme îndelungată ca un atent, competent şi prudent econom al mănăstirii. Priceput, harnic, aspru şi neînduplecat, era prezent de dimineaţă până seara, chiar şi noaptea dacă era nevoie, trudind cu ceilalţi vieţuitori pentru treburile Martei, adică cele administrative, hulite adeseori în anumite medii, dar atât de trebuincioase mersului firesc al vieţii.

A fost numit stareţ la 13 noiembrie 1972 de către Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei, succedându-l pe protosinghelul Longhin Pop, începând astfel cea mai îndelungată şi prosperă stăreţie din istoria de aproape patru veacuri a Sihăstriei, mai îndelungată cu vreo zece ani decât a protosinghelului Ioanichie Moroi, care deţinea recordul longevităţii.

Noul stareţ al Sihăstriei nu s-a încurcat în mrejele vremurilor. A ţinut capul sus, a avut uşa deschisă tuturor, celor mari şi celor mici deopotrivă. Nu a dat somn ochilor săi şi nici genelor dormitare. A fost în anii încercărilor un străjer vigilent, un luptător, stăpân peste casa lui, care se chema Sihăstria. Celor mari care erau potrivnici şi neînduplecaţi, părintele Victorin le schimba inima cu bunătatea amfitrionului mărinimos, care lăsa cepul butoiului să curgă în voie şi aşeza întotdeauna pe masă plăcinte calde, pe care mulţi dintre oaspeţi nu le meritau. Se făcea tuturor toate, căutând să-i câştige măcar pe unii. În momentele când frunţile se descreţeau şi inimile se deschideau, stareţul punea înainte câte o cerere adresată mai-marilor zilei. Rareori prindea câte o aprobare pentru mănăstirea inimii sale. Atunci muncea cu zel, temându-se ca nu cumva aprobarea să fie schimbată în interdicţie.

Vrednicul de pomenire arhimandrit Victorin Oanele a avut privilegiul de a fi avut în obştea sa monahi cuvioşi şi chiar sfinţi, de talia ieroschimonahului Paisie Olaru, a arhimandriţilor Cleopa Ilie, Partenie Buşcu, Damaschin Barbacaru, Ioanichie Bălan, a protosinghelilor Casian (Onufrie) Frunză, Ioil Gheorghiu, Veniamin Barbacaru, Clement Hotnog, Varsanufie Lipan, Calinic Lupu, dar şi alţii mai tineri sau mai vârstnici, modele de autentică trăire monahală, într-un veac întunecat.

Împletind ca într-o aleasă cunună îndatoririle şi purtând cu bucurie crucea unor grele ascultări, aceşti părinţi au făcut din Sihăstria, în timpul stăreţiei arhimandritului Victorin Oanele, una dintre cele mai cunoscute mănăstiri româneşti şi, în acelaşi timp, mult apreciată în mediile ortodoxe şi creştine din întreaga lume.

O biserică măreaţă, asemenea unei catedrale, alta de lemn în cimitirul mănăstirii, alte şapte-opt biserici şi paraclise noi, cu picturi şi mobilier, la schiturile afiliate mănăstirii, chilii, case oficiale, gospodării anexe, acareturi, grădini, stâne, drumuri, garduri trainice întinse pe mulţi kilometri şi alte multe împliniri poartă pecetea acestei îndelungate slujiri a părintelui arhimandrit Victorin Oanele pentru Biserica lui Hristos şi pentru viaţa monahală în special.

A învăţat de la marii călugări ai mănăstirii arta smereniei, iubind discret, fără ostentaţie, rugăciunea. Când multiplele ascultări nu-i îngăduiau prezenţa fizică la slujbele liturgice, absenţa era suplinită de rugăciunea tainică a minţii şi inimii, precum şi de părerea de rău că nu se putea alătura fraţilor rugători din biserică.

Asculta cuviincios la consiliile mănăstireşti sfaturile cunoscuţilor duhovnici - între ei, părinţii Paisie şi Cleopa, pe care i-a iubit îndeosebi - şi recunoştea înaintea lor, cu sinceritate de copil, carenţele pe care le purta, ca orice muritor, în propria-i desagă.

Dumnezeu a rânduit ca în vremea stăreţiei sale să oficieze tunderea în monahism a vreo 200-300 de vieţuitori ai mănăstirii, doi dintre ei urcând înalta treaptă a arhieriei: cel de-al şaselea Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, şi Episcopul-vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională, Preasfinţitul Marc Alric Nemţeanul, arhitect şi teolog francez.

Călit în lupta războiului duhovnicesc, arhimandritul Victorin s-a acoperit cu haina smereniei. Atât de mult a lucrat, încât spaţiul respectiv al mănăstirii nu mai poate fi cuprins astăzi cu piciorul. Îl cuprindea însă cu sufletul, interesându-se până la amănunt de toate, cu prospeţimea unui veşnic îndrăgostit de mănăstirea lui. De acum va cuprinde toate, locuri şi oameni, cu puterea rugăciunii şi cu braţele sale părinteşti, din Împărăţia  cu lumină neînserată.

 Într-o zi, istoria Bisericii va consemna perioada aceasta pe care o aşezăm smerit la inima celor care l-au cunoscut şi i-au iubit ostenelile. Numele mănăstirii va fi legat mereu de faptele vrednicului şi neîntrecutului arhimandrit Victorin, pentru că fiecare cărămidă ori lespede de piatră precum şi toate lucrările realizate în timpul stăreţiei sale s-au scris demult în ceruri, locul unde este veşnică răsplata.