Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Pasărea măiastră a tapiseriei” - Cela Neamțu - 80

„Pasărea măiastră a tapiseriei” - Cela Neamțu - 80

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 20 Iul, 2021

În vara acestui an, la 16 iulie, când se auzea sunând prin ceruri carul Prorocului Ilie Tesviteanul, îm­prăștiind foc și îmbelșugând cu apa preacurată lumea plămădită de Dumnezeu, o figură astrală a artelor frumoase românești, Cela Neamțu, a rostuit 80 de ani. Destinul părea să o arunce în văpaia focurilor mistuitoare, dar Pronia și credința bunilor ei părinți au tras-o spre Lumina cea binecuvântată. Se născuse în casa de lângă cantonul ce străjuia drumul de fier de la Iași spre Țara de Jos. Tatăl era ceferistul care se grijea la Piciorul Lupului de mersul trenurilor înainte de intrarea sau ieșirea din tunelul Bârnovei. Mama era zeul lar al casei. Peste acel picior de plai din comuna Ciurea s-a abătut pârjolul războiului și în 1944 familia Grigoraș a trebuit să se refugieze din calea urgiei cu o garnitură feroviară. În vreme ce șer­puia prin întinsurile sudului Moldovei, bombele au început să cadă peste trenul în mișcare și au lovit vagonul în care se afla și copila Cela. A fost grav rănită. Un semn al unui destin mașter, cu care avea însă să lupte vitejește toată viața, biruind. Orizonturile se întunecaseră atunci, dar Dumnezeu și Prorocul Ilie trimiseseră din înalturi ploaia să stingă pojarul și odată cu picurii acesteia și nădejdea Învierii. Seva cea vie din trupul zdrobit a început lucrarea tămăduirii mădularelor și întremării sufle­tești. Creștea în făptura copilei, pe măsură ce anii treceau, o putere în stare a da curs făgăduitor de bucurie vieții și curgere a destinului în albia cea bună.

 În fiecare dintre noi buciumă o chemare. Luptând cu suferința, Cela asculta glasul sortirii și dobândea tăria de a se așeza în acel cuib al ouălor de aur. Intra pe poarta cea mare la Institutul de Arte Plas­tice „Nicolae Grigorescu” din București după un examen sever, deși nu urmase un liceu de arte, ci un prestigios așezământ școlar de cultură generală, Liceul „Oltea Doamna” din Iași. Vestirile talentului său se arătau cu vigoare, încât exigenții profesori examinatori nu aveau cum să nu-l vadă. Aceeași călăuză cerească avea să-i lumineze drumul pe care s-o apuce la acest timp al răscrucilor alegerii. A fost cel pe care, pășind, a putut să pârguiască talentul și să dea chip sensibilității sale forjate și de trauma prin care trecuse. Alesese, după îndelungi deliberări interioare, să îmbrățișeze arta textilelor, cu vrerea de a se desăvârși pe acest tărâm. Jucase poate un rol în opți­unea aceasta și îndemnul lăuntric de a înnobila meșterirea mamei, izvoditoare de splendori cu iglița, acul și războiul de țesut. Intrarea în regatul acestei arte bătrâne, de care se simțea organic atașată, presupunea însă rafinare cultică, făptuită zi de zi în deslu­șirea lecțiilor clasicității și moder­nității lăsate de iluștri predecesori, anonimi ori nume sonore. În acest concert, ce-și lărgește continuu aria de exprimare, Cela Neamțu a socotit că are datoria sacră de a așterne notele sale originale, menite a o indivi­dua­liza și a spori astfel, potrivit zi­cerii lui Lucian Blaga, „corola de minuni a lumii”. A purces la ceea ce artista consideră a fi dialogul dintre tradiție și modernitate, conservând perenul, prețiosul și ino­vând, adică adăugând tezaurului valori noi, precum aura metaforei și strălucirea de meșteșug artistic demiurgic. Era convinsă că poate împlini această grea și nobilă misiune. În sângele ei pulsa simțul frumosului, vibra în ființa sa o trăire mereu reavănă. Dumnezeu o hărăzise cu o răbdare benedictină și puterea aproape nemăsurată a trudei. Presărase peste ea pulberea harului, încât era în stare să culeagă boabele frumuseții din toată cuprinderea universului. Nu-i lipsea nici capacitatea de reflecție ca să-și gândească poetica, rostirea ei și numai a ei. Și tot meditând, și meditând, și tot umblând și umblând, căutând și săpând, să găsească vâna de apă roditoare, Cela Neamțu a aflat cheia cu care să des­chidă odaia și să iasă la lumina grăirii proprii spre a atinge după zbateri multe treptele înalte ale unicității și excelenței. Ajunsese în acei ani aurorali la Mănăstirea Putna și acolo îi surâsese norocul să vadă și să se farmece de măiestria parcă fără seamăn a broderiilor celor vechi, păstrate cu sfințenie și iubire de monahii ctitoriei ște­faniene. Nu-și putea desprinde privirea de la capodopera acestui tezaur de artă medievală de valoare universală, de la „Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop”, doamna cu origini bizantine a voievodului Ștefan al Moldovei. Ca într-un ceas providențial, a simțit că o străbate fulgerul unei revelații. Descifrase, cercetând cu ochii ei pătrunzători, taina acestei mirabile plăsmuiri, nodul particularizant, numit „nodul de la Putna”, pe care avea să-l logodească cu țesutul pe verticală, haute lisse-ul, într-o modalitate de exprimare artistică ce avea s-o individualizeze. Așa s-au făurit „Păsările”, „Ferestrele”, „Crân­gurile” și toate celelalte cicluri ale unei opere impresionante, poliedrice, într-un tot cu multiple fețe diamantine. Recunoașterea s-a produs ca ceva firesc atât în țară, cât și în lume. Era validarea unei lucrări roditoare, cu originalitatea sa indiscutabilă, cu ecla­tan­ța concepției și execuției de meș­ter din cei mari. Dintre multele semne ale prețuirii creației Celei Neamțu, una a unui maestru al genului, cu panaș de fondator, se cere a se menționa în mod deosebit Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române din 2011 și Medalia de Aur a Salonului Societății Artiștilor Francezi de la Grand Palais din Paris, 2006, cununa de lauri dobândită în legendarul leagăn al tapiseriei universale.

 Artista a năzuit și năzuiește să găsească noi modalități de expresie și să deschidă ferestre și spre alte zări ale artei. A abordat cu bune rezultate pastelul, iar în ultimii șase ani a apelat la pastel ca să ur­zească un vis ce-o colinda mai de mult, acela al descoperirii și aducerii la lumină, în forme de artă cultă, a zăcământului aurifer al portului popular. Pășind pe acest tărâm, a dat glăsuire unui alt eu ce sălășluia în ființa ei, eul de continuator al meșterilor fauri ai artei textilelor țărănești. Pe Cela Neam­țu o fermecaseră întotdeauna talentul, iscusința și răbdarea cu care româncele își împodobeau straiele de sărbătoare, îndeosebi cămășile. O uimeau mereu finețea cusăturilor migălite măiestru, bo­găția motivelor florale, geometrice, grația liniilor, rafinamentul dispunerii lor cu un echilibru tălmăcitor de măsură deplină, coloritul subtil în tonurile aprinse și în cele stinse. Colecțio­nase asemenea piese desăvârșite. Când le privea, și simțea nevoia să o facă des într-un fel de împărtășanie, o încerca sentimentul că are înaintea ochilor perfecțiunea întruchipată. Ceea ce ieșise din truda artistică a Celei Neamțu arăta spectaculos și mai ales reușea să redea nu doar mi­nu­nățiile artei cusutului, ci și duhul purtătoarei de veșmânt parcă împărătesc. Din peticele colate și din pulberile de pastel se ițeau superbe trunchiuri de femei mărturisind o frumusețe paradigmatică. Reușita aceasta a reprezentat imboldul de a continua și de a da chip unei opere ample și cuprinzătoare, menită a fi oglinda a ceea ce s-a creat neasemuit pe acest tărâm în România. Cămășile făurite de Cela Neamțu nu au avut un model precum a fost cazul lui Henri Matisse când a pictat „La blouse roumaine”, antologica piesă zugrăvită de marele artist francez în anii 1939-1940 la Paris și Nisa. Borangicurile, pânza de tort, cu înfloriturile cele mirabile, fuseseră așezate pe trupuri ale închipuirii. Viața pulsa în aceste amfore umane cu un sunet special, cel al sărbătorii, al acelui timp în care făpturile lui Dumnezeu, româncele, stăteau la sfat cu fericirea. Prindea viață prototipul purtătoarei de veșmânt ales. Aceste superbe zămisliri artistice împlinesc cu tușele lor expresive profilul unui creator de stirpe rară, ce-și are locul distinct și distins în galeria creatorilor de seamă ai artelor textile de la noi și de pretutindeni.

Citeşte mai multe despre:   Cela Neamţu  -   aniversare